Viorel Surdoiu – „Aripi de pământ”

Când am primit cartea mă gândeam la un singur lucru: a reușit Viorel Surdoiu să se depășească? A reușit să găsească destulă tărie încât să-și judece poeziile cu obiectivitatea necesară celui de-al doilea volum? Știam că-și pregătește noua carte și eram curios, pentru că, în primul rând așteptam pasul înainte obligatoriu în cariera lui de artist. Era imperios necesar!
Și, spre bucuria personală, nu am fost dezamăgit! „Aripi de pământ” se constituie într-un mesaj important dăruit de autor cititorilor. Un mesaj mai adânc, aprofundat, o imagine altfel prelucrată a lumii, în comparație cu începutul. Aripile de pământ – paradoxal! – își ridică autorul de pe glie, îl susțin în zbor, tocmai ca să ne dovedească ele însele că el are greutate! Are exact acea greutate a lirismului capabilă să i-o anuleze pe cea fizică.
Poeziile lui V.S. își au bine înfipte rădăcinile în pământ – în acel pământ-mit din care se alimentează sănătos cu esențe din cele mai adevărate și mai neobișnuite – și nu se desprind nici o clipă din glod, indiferent cât de sus se ridică. Aceste aripi de-a căror plutire nu e vinovată vreo pană, ci însuși lutul primordial ce se desface de propriile-i bariere gravitaționale și se zvârle în călătorie inițiatică prin gândurile noastre, prin trăirile noastre, alimentate și îndrumate de trăirile autorului-actor. Fiindcă V.S. nu a uitat să se joace și să joace. El este, în continuare, ludic în conceperea textului liric: aceleași rime interioare, aruncate ici-colea, atunci când își permite luxul de a redeveni, cumva, copilăros (adică, un neserios aparent al cuburilor înlocuite cu cuvinte).
Iar această ghidușie îți oferă tocmai gura de aer de care ai nevoie în timp ce parcurgi înștiințarea asupra unui alt eveniment, altă trăire personală, ce ți-s împărtășite cu nonșalanță, dar și cu anevoință. Autorul lasă să-i transpară regretul, crezuta imposibilă comunicare, comuniune, își transpune individualul în colectiv, se ancorează acolo, se hrănește din el, și caută să se poziționeze în univers, adăugându-și-l pe cel personal. El preia bucăți din generalitate, le prelucrează în ființa-i și le pune la loc, iar pe noi ne face părtași nu numai la final, ci chiar la întreaga facere și re-facere.
(Marius Iorga)