(Cristian George Brebenel e săgetător născut pe 10 decembrie 1955 în Bumbeşti-Jiu (colonia muncitorească Sadu), o mică localitate de munte situată pe valea Jiului la 18 kilometrii de Târgu-Jiu, unde tatăl său lucra pe atunci ca inginer mecanic la o fabrică de armament.
Cei opt ani de şcoală generală, şi liceul, îi face în oraşul lui Brâncuşi, unde se va întoarce stagiar după facultate, în 1980, şi unde va rămâne, “prizonier perpetuu”, până în prezent. Studii superioare de arhitectură la Cluj-Napoca şi Bucureşti (Institutul “Ion Mincu”) precum şi, recent (din 1999), de filosofie la Universitatea din Bucureşti.
Constante preocupări literare şi plastice încă din anii de liceu. Din 1981 este membru fondator al Cenaclului Uniunii Artiştilor Plastici din Târgu.-Jiu, cenaclu fundat cu sprijinul criticului Ion Frunzetti. Din 1982 frecventează şi activează în “Columna”, cel mai prestigios cenaclu literar din acest oraş, cu peste patruzeci de ani de activitate, pe care îl şi conduce din 1997 şi pe structura căruia înfiinţează în acelaşi an, împreună cu alţi colegi, Fundaţia Cultural㠓Columna”. Este şi redactor la revista de cultur㠓Columna” apărută în cadrul fundaţiei.
În 1989 obţine locul I la secţiunea proză a festivalului naţional de literatur㠓Tudor Arghezii” – Târgu-Jiu, premiu acordat de o comisie prezidată de scriitorul Darie Novăceanu.
Înainte de 1990 colaborează sporadic cu eseu, cronici plastice la revistele „Ramuri”, „Tribuna” şi, cu poezie, la „Flacăra”. Debut publicistic in revista Ramuri, nov. 1983, cu eseul „Perspectiva şi gestul – un raport psihologic”. După decembrie ‘89 publică proză scurtă, fragmente de roman, eseu şi poezie în „România Literară”, „Luceafărul”, „Contemporanul”, „Convorbiri Literare”, „Cuvântul”, „Ramuri”, „Art Panorama”, „Semne” (Bălţi, Republica Moldova).
În primăvara anului 1998 îi apare în editura “Crater”- Bucureşti, studiul de ontologie “Despre Fiinţă”.
In mai 2003, cu ocazia târgului de carte Bookarest, îi apare romanul „Guvernământul General al Genezei”. La această carte a lucrat, cu intermitenţe, din 1982, peste trei sferturi din manuscris fiind scris înainte de ’90.)

Jungla înveleşte ca un pled verde, jilav, pământul, dealurile şi câmpiile Gangelui, îşi aruncă necruţător ţesătura vie, de stăpână, asupra cascadelor, râurilor, sufocă ogoarele, satele risipite ca nişte boabe de orez, oraşele, zeii şi templele lor, oamenii. În pledul acesta al junglei, regii îşi împart neghiobi pământurile. Dar jungla nu le aparţine. Jungla e a celor ce n-au pământuri. Peste cei plecaţi în junglă, suflă alte vânturi, domnesc alte legi.
În regatul Kosalei şedea pe tron un rege cu numele Sindravarman. Nu se putea spune despre el că era un rajah sângeros, deşi pedepsea aspru atât minciuna cât şi adevărul, mai ales când era vorba despre el şi ordinea de stat instituită de domnia lui. Multe se puteau spune despre calităţile şi defectele sale de om aruncat în existenţă de pronia divină, de om care se roagă, mănâncă, bea, iubeşte şi suferă, precum şi de cele de rege care ordonă impozite împovărătoare peste măsură şi execuţii capitale, poartă războaie sau încheie pace cu împărăţiile vecine. Dar sigur se putea spune despre el că iubeşte fără limite poezia. Pasiunea pentru stihuri îi înlocuise până şi vinul în cupe, până şi bucatele pe tipsie. Răsplătea cu valuri de aur şi perle pe cei care reuşeau să-l încânte cu vreun vers divin mesteşugit. Sute de poeţi îi căutau preajma şi ocrotirea, hrănindu-se din generozitatea lui, sute de învăţăcei se şcoleau la bresele lui poetice, se converteau la noua religie şi lege a cuvântului. Înflăcărat şi mândru, înfiinţa noi şcoli, noi curente, primea noi ucenici la curte, mulţi veniţi din afara hotarelor hindice. Dar, pe cât de pătimaş cu ascultatul poemelor, pe atât de slab poet era. Suferea cumplit, fiind convins că o superficială educaţie în copilărie îl privase de acest har. Ceea ce îi stârnise această patimă fusese Palipta, amanta regelui. La curte Palipta era un cuvânt atotputernic, era o lege. Nimeni nu o văzuse. Doar regele şi sfetnicul Mahavira, intimul lui prieten, vânător şi cunoscător desăvârşit al junglei, neântrecut poet, cărturar şi jucător de şah. Palipta locuia undeva în nesfârşitul pădurii. Despre ea nu se ştiau prea multe. Se zvonea că ar fi de o frumuseţe cutremurătoare, ştia toate cele şase darsane filozofice, Upanişadele, toate scrierile sfinte în frunte cu Vedele, Brahmanele, toate limbile sacre şi profane ale Indiei, dar mai presus de toate acestea, era încarnarea poeziei. Avea atâta talent, încât cu regele vorbea numai în versuri, improvizând după legile zeilor. Alţii şuşoteau că Palipta ar fi de fapt un duh necurat, o stranie încarnare a Marei. Ca să o aducă la palat, regele ar fi făcut orice; şi-ar fi omorât nevestele, şi-ar fi dat foc la temple şi palate, şi-ar fi alungat copiii, şi-ar fi aruncat toate avuţiile în Ganga, şi-ar fi vândut ca sclavi prietenii şi supuşii de la curte, ar fi renunţat la castă.
Dar Palipta nu voia să părăsească jungla unde regele îi ridicade un templu, divinizând-o. Poate chiar iubea o zeiţă nemuritoare, gândea el. Nimeni nu putuse să spună ce se întâmplase cu meşterii şi sclavii ce-i ridicaseră templul, fiindcă dispăruseră. Cortegii întregi de avuţii şi animale luau drumul fără de întoarcere al junglei, conduse de rege şi sfetnicul său. De aceea supuşii priveau invidioşi jungla. De asemenea o urau şi pe Palipta. Palipta şi jungla erau tot una. Timpul trecea înmulţind clevetirile supuşilor. De câtăva vreme, regele era din ce în ce mai bucuros. La fiecare trei zile pleca în junglă să vâneze, însoţit de credinciosul lui sfetnic. Nici un om mai mult. Aproape un an lucrurile se petrecură astfel. Dar într-una din zile regele se întoarse singur din potecile tăinuite ale desişului verde, plângând, plin de sânge şi ţinând un prunc în braţe. Din ziua aceea regele nu a mai păşit niciodată în junglă. S-a bănuit că, deodată, cuprins de o oarbă gelozie, i-a ucis pe Palipta şi pe Mahavira. Alţii au zvonit că Palipta a murit la naştere, iar regele l-ar fi ucis pe credinciosul lui sfetnic într-un moment de durere vecin cu demenţa. Nimeni nu a putut şi nu va putea să spună vreodată adevărul. Rajahul şi-a revenit numai datorită dragostei lui pentru poezie. Zile în şir asculta pierdut odele pământului ce proslăveau zeii, creaţia, viaţa ascetică, spirituală. Despre iubire n-a vrut să asculte vreun cuvânt. Pentru el iubirea dispăruse. Când s-a mai liniştit, a acceptat să i se aducă pruncul, după care a poruncit să vină la el toţi cei înzestraţi de spirite şi zei cu harul nepieritor al poeziei. Când s-au adunat toţi, bărbaţi şi femei, maeştrii adevăraţi ai stihului, regele a mărturisit că trăieşte pentru un singur ţel; fiul lui să fie primul muritor care va auzi numai poezie încă din faşă, va vorbi numai în versuri de mic, va fi deci, cel mai desăvârşit poet al lumii. Toţi vor fi răsplătiţi cum nu-şi vor putea crede ochilor, dacă fiul lui va da semne de mare pricepere poetică. Urechile lui nu au voie să fie pângănite de vorba obişnuită. Dacă va prinde că i se calcă porunca, pedepsele vor fi îngrozitoare.
Şi astfel micul prinţ al Kosalei începu să păşească în viaţă înconjurat de invidia şi dujmănia fraţilor lui, de poezie şi de junglă, fiind pus în cea mai îndepărtată aripă a palatului, învecinată pe trei părţi cu pădurea. Ore întregi regele se juca cu fiul său fără să-i spună un cuvânt, temându-se de influenţa nefastă a graiului obişnuit. Doicile, alese dintre cele mai destoinice şi înţelepte femei ale regatului, ce posedau darul poeziei, cu greu făceau faţă acestei neobişnuite sarcini. Supuşii începuseră să-şi dea coate, şoptind cum că regele s-a ţicnit. Însă regele era mai destoinic ca niciodată în treburile ţării. Purta războaie victorioase, construia palate şi temple impunătoare. Copilul creştea mare şi frumos, dar, deşi împlinise trei ani, nu articula nici un cuvânt. Stătea tăcut, jucându-se cu piesele de fildeş ale şahului. La cinci ani îi bătea la acest război pe toţi învăţaţii, dar nici vorbă de grai.
Anii treceau şi prinţul crescu mare. Deşi nu vorbea, la unsprezece ani, conform regulilor castei, regele îi obţinuse prin legi emise special, accesul la iniţierea cursului sacru şi funia sfântă a celei de a doua naşteri, dându-l în grija brahmanilor. Îi asculta tăcut pe toţi, înţelegea cele mai subtile probleme de gramatică şi aritmetică versificată, dar nu era chip să-i smulgă cineva un cuvânt sau un zâmbet din tristeţea cuibărită în suflet. Dacă muţenia lui putea fi luată drept o boală a trupului, lipsa râsului şi a zâmbetului era luată de toţi ca o boală a studentului. Regele nu voia să audă că prinţul e bolnav. Era mândru că fiul lui era atât de isteţ, totuşi mâhnirea îl învăluia cu încetul, deoarece încă nu putea să vorbească în versuri, desăvârşit, ca un zeu. Pesemne că starea asta a poeziei este deosebit de dificilă, gândea el, încât dacă toţi oamenii ar fi poeţi, copii ar vorbi mult mai târziu ca de obicei. Învăţaţii nu tăgăduiau că e deştept, scrie pe dinafară cele opt cărţi ale lui Panini, precum şi nenumărate versuri sfinte, ceea ce arată şi o strălucită memorie, trage bine cu arcul, mânuieşte precum eroii sabia şi călăreşte minunat prin parcurile imense ale palatului, stăpâneşte fără greş tehnicile oculte, magice, deşi nimeni n-a avut curajul să i le predea, cunoaşte toate ritualurile sacre şi aduce jertfe după Brahmane, dar toţi învăţaţii cad de acord că vocea, cuvântul, a creat şi susţine universul, cele văzute şi cele nevăzute, aşa că prinţul nu poate să fie decât bolnav. Trebuiau consultaţi înţelepţii junglei maharişii, cei ce se purifică întru cunoaştere, sau poate chiar zeii. Dar regele nu voia să audă de aşa ceva, mai ales de junglă. Spera în forţa tămăduitoare a poeziei. Prinţul se închidea pe zi ce trece în sine. Servitorii şopteau că prinţul are un mod ciudat de a fi la multe ore din zi, dar mai ales din noapte. Singurii lui prieteni rămâneau crapii aurii din eleşteul unde înota şi un foc în curtea interioară, asupra căruia se apleca grijuliu, întreţinându-l. Prinţul nu a dormit niciodată decând există, curgeau şoaptele supuşilor. S-ar putea să fie un duh rău. Servitorii îl ocoleau, curtenii deasemenea. Rămăsese singur. Chiar regele, alături de el, începuse să aibă o stare stranie. Prinţul privea noaptea stelele şi urmărea focul. Câteodată trecea parcă cu o privire imaginară, ce-i sfâşia pleoapele închise, prin zidurile groase ale palatului, spre junglă.
O noapte întunecată îi răpi adorarea stelelor. Spiritul i se calmase mai profund ca niciodată. În timp ce urmărea tăcut pâlpâirile focului, auzii un scârţâit de paşi pe ţărâna curţii. Întoarse lent privirea. În umbra porticului se zărea o siluetă. Vocea ei slabă şi totuşi autoritară îi zise: “Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza. Am venit să te duc în junglă!”. Tăcerea inundă curtea ca o apă adâncă. “Apropiete, Mahavira!”, îi zise într-un târziu prinţul fără să clipească, potrivind tăciunii pe foc. “De unde şti că eu vreau să merg în junglă?” În bătaia flăcărilor intră un bătrân strâns în cercurile anilor, desculţ, cu părul şi barba având splendoarea zăpezilor veşnice. Veşmântul, aidoma de alb, sub care ţinea mâna dreaptă, era pătat cu sânge. “Stăpâne, eu sunt Mahavira, călăuza! Am venit nevăzut să te duc în junglă!”. Prinţul îl fixă. “De unde şti tu Mahavira, că jungla e tărâmul poeziei adevărate?”. Mahavira nu răspunse. Mâna lui uscată frământa frânghia ce-i împodobea umărul. “Joacă!” îi porunci prinţul, aruncând pe nisip tabla şi piesele de fildeş. “Dacă tu eşti călăuza, trebuie să mă învingi!”. Focul începuse să se stingă. Timpul avea altă consistenţă. Din şapte mutări bătrânul îl învinse. Apoi se întoarse. În urma lui prinţul pătrunse în junglă fără să fi zâmbit măcar o dată în viaţă. Focul mai pâlpâi de două ori şi se stinse.