Cenaclul Columna Târgu-Jiu

„Poeme verzi” – Maria-Rocselana Verdeș

dscn3148

Deducții

Doar ulmii și teii, teii și gândul,
lângă colibă focul s-a stins.
Uitatele sărbători au lăsat
urme nesigure de cenușă.
Pe aici a trecut timpul
și noi am trecut pe aici.
Pasărea verde plânge
cu glasul nimănui.

Șah

Februarie dă șah Regelui
cu Nebunul…
de ziua mea!

Codificare

Muntele-n aprilie ne face semne,
dar nu mai știm a le descifra.

Microcosmos

Iunie.
În miez de noapte
Cântec de greier.

Începutul toamnei

Septembrie
cu ciripit
de rândunică…

Perspectivă

Zbor de păsări
într-un octombrie sur.
Cineva își uită de jocuri,
seara se apropie pe furiș.

Un vânt înghețat mișcă de-acum
crengi și gânduri,
gânduri și crengi.

Copacii uscați acoperă orizontul.

Cuvinte

Vers și plânset de plopi de vei auzi
Așa, și parcă de departe
Vei fi știut că ninge-ncet
Poate chiar acolo,
Pe Marte

Orizontul se întoarce pe-o parte.

Semiotică

Pe semne de ploaie să pleci
Uitat și tăcut pe poteci,
Pe semne de ploaie s-ajungi
În clipele tăcute, prelungi,
Pe sub a plopilor tremurătură
Cuvinte, iubire și ură…

Se-aude un zgomot ca de trăsură…

Ferestrele

Ferestrele erau deschise și se prelungea așteptarea
Eram acolo, erai nu mai știu unde, și marea
Își prelungea cântecu-n lume,
Visarea
Era mai adevărată ca marea
Și ne-mbia pesemne cu uitarea.
Ferestrele erau deschise. Licoarea
Se prelingea în cupe pe sub lună
Eram acolo și rapsodia nebună
Parcă și acum în urechi tot mai sună
Chiar dacă e noapte și fără lună.

Posibilități

De ce-ar mai fi fost spuse
încă două-trei vorbe
în înserarea cu floare de salcâm
uitată într-un timp de nedefinit?

Vreascurile au fost strânse, focul a fost făcut
și cântecele toate
se ridicau spre stele, spre uitatele și depărtatele
de ele…

Aproape iluminări

Ameliorare a zilei,
tăcere a serii,
oră a soarelui,
cântec al lunii…

Cunună întârziată,
coboară o stea
într-o blândă adiere.
De-acum
poate să plouă
cu nesfârșiri…

Nimic pentru nimic

Nu, nimic nu poate schimba
o floare, chiar și după
ce a fost ruptă!
Același cer,
aceiași nori,
același soare
și noi
din ce în ce mai departe…

Singurătatea

Singurătatea
e un porumbel
care nu mai poate să zboare…

Și eu…

Și eu am fost la Paris!
Am admirat mereu
verdele deschis
al frunzelor franceze.
Pe câmpuri și-n orașe.

Știi, uneori chiar îmi place viața!
(Se mai întâmplă, intervine vocea sceptică
de lângă ferestrele amintirilor.)
Am fost la Paris, într-o vară,
între două atentate am fost.

Urme

Un fluviu imaginar se desprinde
la acest ceas într-o după-amiază
a lumii. Zgomote vagi
se sting undeva,
mai departe.
Cântec de cocoș întrerupt,
o dâră rămasă pe cer..

În gol

Uneori mai obosită
ni se pare lumina.
Într-o seară universală
vântul a uitat să mai bată.

A ațipit
sub șoapta
cerului siniliu.

Uitată repetiție,
tăcută invitație,
pariu în gol.

Vid și plin

Deși n-am fost niciodată-n Egipt,
Drumurile le cunosc foarte bine.

Am amintiri. Atât de multe
Încât o parte din cuvinte pălesc.

Și cine poate reda cântecul cel de lotus
Ori India, s-o spună întreagă?!

Deși n-am fost niciodată în India
Cu Sutra Lotusului am locuit.

Zbor de rândunică ori de vrabie
Ne vine cu șoapta Mediteranei.

Deși am fost în Orientul Mijlociu
Încă n-am aprofundat toate Cărțile.

Doar cerul…

Dar oare mi-e destulă existența?
Ea și numai ea mi-a vorbit
Aseară. Cu cântec de vrabie.
În ziua prea scurtă poate.

Să vezi și să taci,
Să mergi și să pleci.
Potecile par a se scurta,
O ploaie se abate de nicăieri
Și munții sunt mai goi.
Doar cerul egal sieși
Nu mai cheamă secunda.

Concurență…

Te-ai hotărât într-o zi
să concurezi cu mine la nefericire!
M-ai evaluat zilnic, cu metodă…
doar așa, să-ți demonstrezi că
TU ești mai nefericit!
Prea bine, TE las câștigător!

Dar tot nu a dat cineva
mai multe extemporale ca mine…

Zgomote și alte minuni

Scris-am aceste poeme verzi
În foșnet de pagini încete.
Un cântec straniu stăruia
Dincolo de fereastră.
Mă întorsesem dinspre Răsărit
Și mă oprisem deasupra văii.
O lină curgere de apă
Îmi mai amintea puțin de lume…

Maria-Rocselana Verdeș
(poezii citite în ședința din 17-11-2016)

Ședința din 17-11-2016 Maria-Rocselana Verdeș

Joia trecută – 17-11-2016 – am avut parte de un debut. Maria-Rocselana Verdeș ne-a citit un grupaj de poezii intitulat „Poeme verzi”. Autoarea a reușit să-și depășească emoțiile, recitându-și cu destulă convingere versurile, ceea ce a ușurat receptarea. Poezii scurte, concise, care au provocat comentarii pe direcții diferite: au fost voci care și-au arătat aprecierea pentru sinceritatea sentimentului și-a modului corect de a fi pus în vers și alte voci care-au considerat că unele texte nu ar merita definiția de „poezie”. Au fost remarcate versurile deosebite din fiecare poezie într-o analiză pe text executată de Lazăr Popescu – care-a trecut în viteză prin grupajul poetic, găsind la fiecare poezie un corespondent într-un autor sau altul… Marius Iorga a comparat poeziile Rocselanei cu niște draperii pe care autoarea le ridică, atât cât este necesar să întărâte cititorul la lectură. A fost scos în evidență finalul care conchide, care întregește unele poezii și reușitul (deși fără pretenția de a fi numit astfel) haiku „Microcosmos”.

dscn3148 Microcosmos

Iunie.
În miez de noapte
Cântec de greier.

Maria-Rocselana Verdeș
dscn3204 dscn3330
dscn3103 dscn3331
dscn3173 dscn3369
dscn3164 dscn3456
dscn3192 dscn3300
dscn3138 dscn3386

„Gara” – proză scurtă

dscn2897
În mulţii ani care trecuseră, mersese cu trenul de acasă la serviciu şi de la serviciu acasă, încât nimic nu îl mai mişca în această gară monotonă. Era un profesor care predase ani la rând atâtor elevi o materie devenită tot mai plictisitoare, generaţie după generaţie; filozofia… Venea cu acelaşi tren care opreşte dimineaţa în gară şi îl ia şi pe el din locul acesta neimportant, apoi pleacă şi îl duce, la fel, zi de zi, traversând un peisaj care a devenit atât de obişnuit, cu lucruri şi oameni pe care îi revede, aceiaşi, încât a ajuns să nici nu-i mai observe.
O întreagă lume îi păruse interesantă cândva, însă acum, din ce în ce mai mult, aceeaşi lume se retrăgea din memoria lui ca şi cum nu ar fi existat, ca şi cum timpul ar fi şters, încetul cu încetul, culorile acestui tablou ce exprima viaţa sa de bărbat însurat, cu trei copii, cu o nevastă pe care o iubea încă, cu tot ce se află în jurul unei fiinţe ca el.
Nimic nu-i mai atrăsese atenţia de ani de zile, totul se transformase într-un automatism. Însă o gară mică poate câteodată să aibă parte şi de lucruri care sfărâmă liniştea obişnuinţei. De câteva zile, dimineaţa când pleca de acasă, în urma sa mergea o femeie, întotdeauna îmbrăcată lejer, cu trăsături care nu au nimic special, ceea ce-l făcuse să nu fie interesat, dar, ca orice lucru care se repetă, chipul femeii îi invadase memoria şi îl determinase să se concentreze mai mult asupra necunoscutei.
Se gândise iniţial că poate e cineva care are acelaşi drum, merge cu acelaşi tren. Însă, ceva îl neliniştea, se simţea urmărit de o femeie care apăruse ca din senin în calea sa. Gândul acesta i-l alimentase şi faptul că aceasta, în fiecare seară, la aceeaşi oră, apărea pe peron şi se aşeza pe banca din apropierea lui şi aştepta acelaşi tren, fără să vorbească cu cineva, fără să privească pe cineva…
„Trebuie să aibă un program asemănător celui al meu dacă merge acasă cu trenul ăsta”, îşi spuse să-şi alunge gândul bănuitor. „Mda”, continuă, „pentru un program normal de lucru, trenul acesta era exact ce avea nevoie să se întoarcă la familie”. Respinse restul gândurilor şi se concentră asupra angajatului feroviar care lovea cu ciocanul în roţile unui tren ce sosise în gară şi mergea în direcţia opusă celui aşteptat de el. Nu prea înţelesese ce avea acest om de făcut, dar nu insistă în analiză şi îşi trecu privirea peste linia ferată din faţa peronului al treilea, pe lângă acar şi o fixă pe geamul chioşcului de ziare. Era închis. Ştia. La ora asta, bătrânelul simpatic care vindea ziare şi reviste – pe care le cumpărau din ce în ce mai puţini oameni din cauza imbecilităţilor ridicate la rang de adevăruri universale ce umpleau hârtia – trebuie să fi ajuns deja acasă.
Îi era foame. Puţin. Mâncase frugal, iar acum voia să ajungă acasă, să ia masa cu familia. Îi plăcea să fie la masă împreună cu soţia şi copii. I se părea un ritual burghez de care nu avusese parte până avusese propria-i familie, însă acum putea da curs acestei plăceri simple. Care îl împlinea. Avea o familie unită. Se iubeau unii pe alţii într-un fel pe care nu-l vedeai la mulţi. Era un fel de nevoie de prezenţa celorlalţi, sentiment pe care îl împărtăşeau toţi în familia sa.
Deschise geanta cumpărată de soţie şi copii anul trecut de ziua lui şi-şi scoase telefonul. Glisă pe ecran, apoi se răzgândi şi îl închise. Îl băgă în geantă.
Realiza că făcea aceste gesturi doar pentru a nu se mai gândi la femeia pe care o vedea seară de seară, timp de o lună de zile, pe acelaşi peron cu el, aşteptând acelaşi tren, aşezată invariabil pe banca din apropiere, cât mai lângă el, auzindu-i respiraţia. Deşi nu făcea decât să privească înainte, aiurea, într-o aşteptare cuminte a trenului, îi simţea totuşi privirea lipită de ceafa sa, chiar dacă era imposibil căci nu-şi întorsese capul spre el deloc. Începea să îl deranjeze prezenţa acestei fiinţe lângă el.
Îi venea să se ridice şi să meargă la ea, să-i zică în faţă de ce-l urmăreşte, „s-a întâmplat ceva?” dar nu, nu făcu asta. Ce l-a apucat, se apostrofă, femeia de lângă nici nu-l priveşte, iar ea este ca el, într-o gară, nici nu-i dă atenţie, da, se înşeală, e o doamnă rezonabilă, cu o viaţă ca a lui poate, aşteptând un tren să se întoarcă acasă după o zi de muncă, poate cu o meserie ca a lui, cine ştie! Ce gânduri poate să-şi facă! Se miră de el însuşi.
Dădu vina pe rutină, pe plictisul care se instalează după atâta aşteptare, iar pentru o vreme părăsi tot ce gândise cu privire la ea.
Femeia privea nemişcată. Aproape ca o statuie, o femeie pe bancă, într-o gară de oriunde, un simbol perfect al aşteptării plictisite, resemnate.
Poate acasă o aşteptau copii mulţi, mâncare de făcut, haine de spălat, toate acele lucruri pe care le face o femeie angajată într-o căsătorie cu un bărbat obişnuit, cu o familie în care amândoi se sacrifică în numele copiilor, al mai binelui lor.
Ea tace şi se uită în gol… Şi, totuşi, tăcerea ei are ceva misterios şi neapărat în legătură cu bărbatul de pe banca din dreapta, cu profesorul de filozofie, care acum şi-a aprins o ţigară, şi-a aranjat pălăria pe cap şi a pufăit lung.
Clipele trec greu într-o gară cu puţină lume, o lume absentă, cu chioşcuri închise seara devreme, cu lumină puţină şi difuză, cu linişte desăvârşită între sosirea şi plecarea trenurilor.
Gândurile referitoare la femeia străină îi reveniră bărbatului, aflat la un pas de a se ridica de pe bancă şi a se îndrepta spre ea, dar neaşteptat, chiar atunci, trenul se auzi alergând pe şine, şuierând de câteva ori scurt…
Urcă în tren şi nu se mai uită în ce vagon urcase şi ea. Nu voia să-l mai intereseze. Îi veniră în minte chipurile celor de acasă şi pentru moment dădu uitării pe necunoscuta care-l însoţea în călătoria sa obişnuită. Îşi spuse că mâine o s-o abordeze şi-o să afle ce e cu ea…

*

Ca şi cum i-ar fi citit gândurile, străina părea că voia să-i dea pace, căci a doua zi nu o mai văzu în drumul său spre gară. Îşi imagină că are o zi liberă, însă, una peste alta, nu contează, era important că nu o mai simţea în spatele său, pretutindeni.
Acelaşi lucru se întâmplă în următoarea zi. Ea nu venise în gară, nu o văzuse cel puţin. Poate e bolnavă, îşi zise, apoi nu se mai gândi la ea. Nici seara, la întoarcere, nu o văzu.
Timpul şi lipsa constantă a cuiva din imediata apropiere sunt prieteni buni şi, invariabil, duc la uitare, la ştergerea din memorie a tuturor aspectelor legate de un lucru sau de o fiinţă, care nu a exercitat o profundă influenţă. Însă, de data aceasta, lucrurile nu stăteau aşa. Femeia necunoscută îi afectase cumva existenţa, căci îi tot apărea în minte. Nu ca urmare a vreunei atracţii, nu, deloc, ci altceva, neînţeles, îl făcea să o caute cu privirea printre trecătorii prin gară, peste linii, prin faţa chioşcurilor, de-a lungul liniei ferate, peste câmpii, ca într-un vis pastelat. Printre acei călători veniţi ca şi el în această gară neimportantă, un timp aşa de lung, încât acum îi erau aproape indiferenţi. O lume mişcându-se în propria-i absenţă…
Poate că femeia aceea nu fusese decât o altă pată de culoare într-un tablou învechit. Cu gândul acesta, bărbatul îşi începu sfârşitul de săptămână, cele două zile libere, iar cei de acasă îl făcură să uite de cea care avea să devină o obsesie. O întâmplare ciudată. Pentru că nu era nimic din ce ar fi putut fi o întâlnire voită cu o femeie, nu putea fi vorba despre vreo atracţie spontană, unilaterală sau reciprocă, intuită cel puţin, ci pur şi simplu o întâmplare căreia, din cauza monotoniei vieţii, ajunsese să-i dea conotaţii de supraveghere…

*

Luni dimineaţă, profesorul de filozofie plecă spre gară, în ritmul său obişnuit, cu un tonus proaspăt, cu acelaşi pas hotărât ce l-a ajutat să nu întârzie niciodată în toţi aceşti ani. Însoţit de geanta sa plină de cărţi şi de alte lucruri pe care le aşeza ordonat pe pupitru când preda. Pe care o schimba dintr-o mână în alta, la intervale aproape regulate.
Drumul spre gară, pe alei printre blocuri, pe străduţe înghesuite, îl parcurgea ca dintr-un vechi reflex, aproape că traversa fără să se asigure, fiindcă îşi reglase ceasul biologic încât acum ajunsese să traverseze în momentul când semaforul era verde.
Nu se mai gândise la străina ce parcă dispăruse. Însă, cumva şi-ar fi dorit să vorbească cu ea, să se scuze că o bănuise degeaba, să afle ce lucra, din curiozitate, probabil că erau şi vecini de cartier, da, ar fi întrebat-o multe nimicuri care capătă importanţă pentru un om ce-şi trece viaţa într-o covârşitoare obişnuinţă, în spatele filozofiei neajutorate.
După o zi plină, predând aceleaşi lucruri de ani de zile şi neştiind cât îl mai impresionează, când elevii acestor zile nu mai au răbdarea unei meditaţii, a unei transbordării din barca ce pluteşte pe apele unui lac pe puntea unei corăbii ce se leagănă ameţitor, încărcată cu întrebări existenţiale, pe oceanul răspunsurilor negăsite, seara îl ajunse pe profesor, ca de obicei, pe banca sa verde de pe primul peron, în aşteptarea trenului spre casă.
Ca niciodată, nimeni în gară. Era ciudat. Se uită la ceas, aceeaşi oră la care ajungea tot timpul, nu mai devreme. „Unde sunt ceilalţi?” se întrebă pasager, apoi îşi răspunse „cine ştie!” ca şi cum i-ar fi fost indiferent. Se uită spre lampa stâlpului de iluminat din apropiere, în jurul căreia se agitau tot felul de insecte. Gândurile sale trecură uşor prin lumina difuză mai departe, departe…
La un moment dat, ţinând geanta pe genunchi, se sprijini cu capul pe ea, punându-şi obrazul drept peste mâinile încrucişate. Atunci, în stânga peronului, lângă tonomatul ponosit de cafea ordinară din care băuse dimineaţă de dimineaţă, o zări pe femeia pe care o crezuse dată uitării. De data asta nu pe banca de alături, ci acolo, lângă un tonomat de cafea. Privindu-l insistent. Nu ca până acum, când nu-şi mişcase ochii într-o parte sau alta. Da, văzuse bine, femeia se uita la el cu o insistenţă ce ar determina pe oricine să-i adreseze banala întrebare „vă pot ajuta cu ceva?”.
Nu mai stătu pe gânduri de data aceasta, profită de întunericul ce se înstăpânea, de lipsa altei persoane în jur, şi se ridică de pe bancă.
„Bună seara!” spuse când ajunse în dreptul străinei.
„Bună seara!” răspunse femeia, continuând să-l privească fix.
„Nu v-am mai văzut de câteva zile”, zise bărbatul. „Mă gândeam că s-a întâmplat ceva, poate v-aţi îmbolnăvit…Mă obişnuisem cu prezenţa zilnică”…
„Nu, nu am fost bolnavă”, îl întrerupse ea. „Eu nu mă îmbolnăvesc niciodată”.
„Aveţi o sănătate de fier!” se arătă mirat profesorul de un astfel de răspuns, de siguranţa în glas a acestei femei.
Tăcură preţ de câteva clipe, apoi el o întrebă:
„Mergeţi cu acelaşi tren, pe acelaşi drum… suntem vecini? V-aţi mutat de curând în cartier? Iertaţi-mi curiozitatea!”
„Se poate spune şi aşa. Locuiesc demult acolo”, afirmă femeia.
„Dar nu v-am mai văzut”…
„Da. Nu m-aţi văzut fiindcă nu a fost timpul”.
Nu înţelese ce spunea femeia asta misterioasă. Ea îl văzu nelămurit şi, înainte ca el să o întrebe, îi explică:
„Eu am fost în apropiere de când v-aţi născut, domnule profesor, vă însoţesc peste tot. Şi, haideţi, să ne tutuim, suntem de o vârstă. Nu mă faceţi să mă doară veşnicia mea”…
„Cum adică?” rămase profesorul perplex.
„Nu toţi ne naştem o singură dată”, accentuă necunoscuta.
„Adică?”, zise bărbatul. Tot ce ştia despre filozofie era că nimeni nu abordase astfel problema existenţei, ca şi cum cineva s-ar putea naşte multiplu. Interesant! îşi spuse. Nu mai auzise o aşa ipoteză. Deveni, însă, precaut.
„Eu m-am născut de mai multe ori şi o să mă mai nasc tot de mai multe ori de acum încolo”, puse femeia sare pe rana din spiritul profesorului de filozofie. „De fiecare dată când un om se naşte pe pământ”, continuă ea. „Doar aşa pot trăi eu”.
Profesorul era uluit de asemenea minunăţie, dar ceva neînţeles din interiorul său îi cerea să nu se grăbească cu concluzia în ce privea sănătatea mintală a femeii. Până la urmă nu făcea niciun rău, nu se manifesta altfel decât normal, ci doar susţinea ceea ce şi pentru un adolescent ar fi reprezentat aberaţii. În plus, apropiat fiind de ea, nu o bănui de consum de alcool. Şi, oricât de ursuz ar fi părut vreodată ca profesor de filozofie cuiva, nu era nici pe departe un tip fricos, ori veşnic interiorizat, ci era în stare să se aventureze în jocuri de felul ăsta şi să participe activ la ele. În acelaşi timp, nu respingea ab initio pe cineva mai trăsnit la prima vedere în opiniile exprimate. Rămase totuşi precaut şi îi spuse necunoscutei:
„Deşi este ciudată discuţia asta, dată fiind pregătirea mea profesională, aş vrea să ştiu mai multe”, ceru profesorul. „De pildă, spune-mi dacă te naşti o dată cu orice fiinţă, tot de atâtea ori mori?”
Femeia se uită la el ca la un copil mare, îl măsură, îi zâmbi pentru naivitatea sa, apoi îi spuse:
„Eu nu mor niciodată”…
Răspunsul îl blocă pe bărbat. Cine e nebuna asta din faţa lui? Cu toate astea, nu pare sărită de pe şine! se gândi. Hotărî să continue jocul. Ce pierdea?! Nimic. Şi unde mai pui că îi plăcea la nebunie să discute pe tema asta la nesfârşit. Era ca o obsesie pentru el viaţa, moartea, toată această mişcare într-un ocean de linişte, care e acest neant, acest nimic care vrea cu tot dinadinsul să devină ceva, chiar şi numai pentru o clipă… Se uită încă o dată la femeia ciudată din faţa lui, căută urme clare de nebunie pe chipul ei frumos, în comportamentul ei de până acum, însă nimic, părea complet normală…
O interogă de dragul unei discuţii pe tema lui preferată, căci, undeva în sufletul său, nu accepta că poate cineva să susţină asemenea grozăvie.
„Niciodată?!” întrebă ironic. „Ce rol ai pe pământ, de paznic al fiecăruia dintre noi”? continuă în acelaşi registru.
„Nu e cazul să-mi vorbeşti aşa. Ştiu că analizezi dacă sunt nebună, dar gândeşte-te, aş putea fi cât timp vorbesc calm, nu îmi schimb starea atunci când mă contrazici, nu fac gesturi necontrolate? Pentru că ştim amândoi la fel de bine că un om cu probleme psihice nu acceptă să fie contrazis şi atunci îşi trădează adevărata capacitate de control, mai bine zis incapacitate. Ceea ce spun e adevărat. Cu fiecare nouă viaţă, cu fiecare nouă fiinţă, eu mă nasc din nou şi din nou, la infinit şi însoţesc acea fiinţă în periplul său pe pământ”.
„Dar cine”…
Nu apucă să termine, căci femeia se apropie de bărbat, îl luă de mână şi-i spuse în timp ce el îi simţea răceala din palmă, din degetele ei îngheţate: „Eu sunt moartea!” şopti ea.
Profesorul simţi că se prăbuşeşte, vorbise mult despre moarte, şi-o imaginase în diverse moduri, dar niciodată… niciodată nu se gândise că s-a născut o dată cu el, că îl însoţeşte prin viaţă, că ar avea grijă să nu se rătăcească în drumul lui ce inevitabil trebuie să se sfârşească în braţele unei femei ca ea. Moartea stă în umbră tot timpul! Straşnic străjer! Neobosit! „Nu, nu poate fi adevărat”, gândi, încercând să-şi revină. „E o iluzie, îi e foame, gara e goală astăzi”, continuă să-şi argumenteze sieşi starea sa ciudată şi ce i se întâmpla, încercând să desluşească motivul răcelii mâinii ei, gheaţa pe care o simţea când îl atingea…
Se uită la propria-i mână şi era adevărat. O ţinea pe acea necunoscută de mâna ei sloi.
„Moartea?!” îi scăpă şi începu să tremure uşor.
„Da, eu. Nu te speria, eu doar te însoţesc prin viaţă”.
„Nu e vremea să”…
„Nu”, îl linişti femeia, „am fost mereu lângă tine. Numai că nu m-ai văzut”.
„Dar”, se bâlbâi profesorul de filozofie, „acum de ce te văd?”
„Pentru că de ceva timp te gândeşti intens la mine. Am vrut să mă cunoşti. Numai să mă vezi. Atât. Profesore, fii bărbat, nu e cazul să fii speriat. Ţi-am îndeplinit o dorinţă mai veche. M-am arătat ţie. Nu m-arăt oricui. Puţini sunt cei care au curaj să dea ochii cu mine să vorbim! Şi, fie vorba între noi, nu te supăra, dar trebuie să-ţi atrag atenţia, niciodată nu te pierzi cu firea în faţa unei femei, indiferent cine ar fi ea!”
Îl bătu uşor pe umăr, cu mâinile ei mici, albe, probabil reci, nu-şi mai dădu seama, nu simţise nimic prin haine.
Bărbatul se linişti la auzul celor spuse de femeia care îl uimise. Încă cu glas tremurat, spuse:
„Mă gândeam că a sosit clipa…Toate teoriile mele despre acest eveniment s-au năruit. Am crezut tot timpul că nu e decât o trecere într-o altă dimensiune existenţială, că nu se poate să nu mai existe nimic după noi, că sufletul se va întoarce de fapt în tot ce este universal, acest sine uriaş, acest…”
„Nu”, îl întrerupse ea, „eu nu te-am căutat. N-aş fi venit nici în seara asta, dar tu ai vrut să vorbeşti cu mine, nu ţi-a fost de ajuns că m-ai văzut. Ai ştiut tot timpul că sunt eu, acolo în adâncul fiinţei tale, însă îndoiala adăpostită de conştiinţa ta te-a împins să faci pasul”.
„Ce se va întâmpla mai departe?” întrebă profesorul, încă nelămurit.
„Voi fi mereu în preajma ta pentru că nu voi şti niciodată când e momentul să plecăm împreună. Nu te mai gândi la mine şi vei amâna suficient acest moment. Totul depinde doar de tine” adăugă şi se îndepărtă, făcându-se nevăzută în întunericul ce se aşezase peste lume, lăsând în urmă un miros puternic de cafea, revărsat din tonomat.
Profesorul se depărtă şi el de acel loc. Auzi venind trenul, şuierând, apoi îl văzu apropiindu-se, tot mai bine conturat… intrând în gară. Un ultim şuierat, un pufăit puternic…
Deschise uşa vagonului. Acelaşi vagon. Îşi căută locul lui printre călătorii din tren. Se aşeză. Îşi puse geanta pe genunchi, se sprijini de ea şi-şi rezemă obrazul drept de mâinile încrucişate. Trenul şuieră din nou, de plecare…

Daniel Radu
(proză scurtă citită în ședința din 03-11-2016)

Ședința din 03-11-2016 Daniel Radu proză scurtă

Revenirea la Muzeul Județean ne-a oferit prilejul de a-l programa pe Daniel Radu să citească – de data aceasta, proză scurtă. Scrise mai de mult și revizuite, cele două proze citite („Gara” și „Artista”) l-au „catalogat” din capul locului la… prozatori!
Scrise în stiluri ușor diferite – prima, cu trimiteri clare spre filosofie / filosofare, întâlnirea cu propria moarte ce oferă prilejul de a-ți reanaliza viața și de a te repoziționa în relația cu existența cotidiană, a doua, cu o analiză crudă a nivelului de sacrificiu la care poate ajunge omul în dorința de a accede un anumit țel – au dovedit, fără tăgadă, că Daniel Radu stăpânește modalitățile cele mai moderne prin care să creeze proze scurte de valoare. Deși se vorbește de o criză a prozei scurte românești, credem că nu este în vigoare la nivelul Columnei. Daniel Radu ne-a demonstrat că, având la îndemână talentul și munca, se pot crea bucăți de proză capabile de a satisface lectori avizați.

dscn2897
dscn2796 dscn2795
dscn2779 dscn2891
dscn2832 dscn2814
dscn2995 dscn2792
dscn2923 dscn2939
dscn2805 dscn2971

„Scrisoarea” – fragment citit de Valentin Chepeneag în ședința din 13-10-2016

13102016vc
– Pipăi degeaba pământul, Nicolae, îi strigă popa Dumitru ginerelui său într-un glas ușor răgușit, apropiindu-se încet de acesta.
– Sărut dreapta, părinte! Pipăiam iarba la tulpină să văd dacă s-a lăsat roua peste ea sau dacă cumva are gând de ploaie spre dimineață, că ni s-au uscat legumele în grădină, porumbii și strugurii în vii de la atâta secetă. Anul acesta nu cred că vom face nutreț îndeajuns cu care să le săturăm pe bietele animale. De vin nici nu mai aduc vorba. Noroc că am mai păstrat de anul trecut câteva vedre, că-s multe sărbători cu ospăț. Vin și cele de iarnă și cele pascale și tot așa ne-om întinde petrecând până la culesul de anul viitor…Dar ce-i cu dumneata în vizită la noi? După calculele mele se cam apropie de miezul nopții.
– Unde-s ăi casei?
– Copiii dorm, cam la un ceas după ce a asfințit soarele, căci au fugit ieri la scaldă la Cărtior, cu ai lu` Vasile Șchiopu și ăștia de sub dâlmă, iar acum au gâtul umflat și roșu de mai mare ți-i dragul. Sanda coase la o ie că vrea să o termine până la Sfântul Dumitru că-i ospăț mare la dumneata acasă, după câte am aflat eu, și vrea să se primenească cu straie noi, că doar e fata preotului Popescu de la Hurezi. Nu sta îngrijorat, că le-a pus la gât cartofi sparți cu sare de sac, iar pe piept niscaiva huroaie de grâu amestecate cu porumb și orz, pisate în piuă și învelite într-o piele de iepure încinsă bine pe plita de la sobă, unsă puțin pe interior cu osânză de oaie păstrată la fum în podul casei. S-a întâmplat să avem. În vremurile bune ne mai rămâneau de pe unan pe altul și câte un mușchi afumat și așa de bun era cu ceapă și sare când veneai de la culesul viilor.
Mai ești, părinte? întrebă Nicolae, urcând încet privirea în întunericul în care l-a lăsat războiul și întunericul cel de-afară.
– Sunt, Nicolae, sunt. Priveam și eu cerul… Din bătrâni se spune că spre sfârșitul verii, în primele nopți cu lună plină, dacă roata din dreapta spate a Carului Mare este foarte apropiată de roata din stânga spate, atunci va fi o toamnă foarte ploioasă și o iarnă blândă, iar dacă roata din dreapta spate va fi foarte depărtată de cea din stânga spate, atunci va fi o toamnă foarte secetoasă și o iarnă destul de grea.
– Și cum le vezi părinte?
– Eee.. le înveți de la an la an, cât despre cum va fi vremea, nu pot să îți dau un răspuns, deși stelele strălucesc ca-n miezul unei nopți toride de vară, unde câțiva nori răzleți își văd de drum liniștiți către miază-noapte și nu sunt nici mari diferențe între roțile Carului Mare. Numai Dumnezeu le știe pe toate, căci nimic nu se face fără voia Lui. O da El și ploi să se coacă roadele și să avem ce pune pe masă, căci nu ne-o lăsa să murim de foame și de sete. Acum, dacă mă poftești sau nu înăuntru, mică-i problema față de câte avem de discutat.
– Dar cum te-aș putea ține afară? Să-mi fie cu iertare că ne-am luat cu vorba despre vreme. Fiecare-i cu ce-l doare, după cum spune și zicala. Poftește înăuntru, căci multe sunt de discutat, după cum se arată cu nerăbdare Preasfinția Voastră, d-apoi am avea timp să le zăbovim pe toate până dimineață, că noapte-i mare. Și zici că cerul e plin de stele? Nu are de gând de ploaie? întrebă Nicolae, ridicându-se ușor în coate și sprijinit în genunchi, care cam supărat el, că Dumnezeu nu aducea norii cu ploaie și spre Arsuri, căci pe la județ și pe la Turcinești cică plouase cu găleata zilele trecute.
– Te ajut să te ridici?
– Nu tată, la vârsta asta mă ridic cu ursul în spate și încă ceva atârnat de blana lui. Mai greu mi-e cu orientarea, dar când mă știu lângă casă parcă-mi vine vederea la loc, așa de sigur și stăpân sunt pe mine.
Nu sfârșise bine vorba, că Nicolae o și luase în partea opusă locului, însă popa Dumitru îl prinse ușurel de braț, îl întoarse spre poarta de la intrarea spre târnaț, cât să nu-și deie seama că greșise încotro trebuie să meargă și intrară amândoi în casă, apoi în odaia cu vedere spre marginea pădurii, trecând ușor de dulapul cu oale și străchini, lăsate nespălate după masa de seara, sprijinit ușor cu două lămpi cu gaz, lăsate neatinse la trecerea lor.
Băgând mâna în buzunarul de la cămașă, sub vestonul de lână, Nicolae scoase câteva chiștoace de țigară, puțin cam umede pentru că numai ce le adunase de pe ștacheții de lemn care legau blănile gardului ce împrejmuia casa, le împături într-o foiță de ziar, o udă puțin cu limba cât să se lipească și o aprinse dintr-o singură mișcare de chibrit.
– Mă, da` să nu deie strop de ploaie, n-am văzut așa ceva! se miră Nicolae, mișcându-și ușor capul, bas pre stânga, ba spre dreapta. Nu rogi dumneata pe cineva din sat, ca duminică după Liturghie, să tragă clopotele a ploaie?
– Lasă, mă Nicolae, nu-ți mai face inimă rea degeaba. Știe El Dumnezeu ce are de gând să facă, cu fiecare-n parte. Eu am venit pentru altceva. Timpul e scurt și nu vreau să mă găsească iar dimineața altundeva decât în patul meu, cum de altfel se întâmplă de săptămâni bune încoace. Am adus cu mine câțiva prieteni care la ora actuală se adăpostesc prin munți. Îi caută Securitatea peste tot și nu știu unde să se ascundă câteva zile, până primesc noi ordine. Sunt în botul Șoștinei și așteaptă să le fac semn cu felinarul pentru a putea urca spre noi. Unul dintre ei are de dus o scrisoare la Făgăraș în zilele ce urmează. Îi vom culca în saivanul cu fân câteva zile până se mai limpezesc lucrurile. Vorbește mâine dimineață cu Sanda, în caz că nu vine pe la noi până voi pleca, pune-o în temă cu cele spuse ție și faceți mâncare pentru încă patru persoane. Nu mai spune la nimeni. Dacă se află că am avut tangență cu ei, pușcăria ne mănâncă pe toți. Ieri l-au luat și pe Alexe Strâmbu de la Sâmbotin, cu tot cu soție și cele patru fete.
– Eee!! Nu se poate!!
– Cică l-au prins în timp ce urca spre Pasul Vulcan cu doi cai și desagi plini cu făină. L-au dus la județ. nu se mai știe nimic de el sau de restul familiei. Dumnezeu să-i ajute! Poate au avut milă măcar de fetele alea și nu i-au executat pe niciunul.
– Să-i ajute Dumnezeu! El mi-a fost coleg de front. A vrut să dezerteze, dar l-au prins. Când am ajuns în lagăr, în Rusia, pe el l-am găsit deja acolo. M-a ajutat oarecum să supraviețuiesc. Era o foamete cumplită și o mizerie de nedescris. Ne umplusem de păduchi. Unii făcuseră carne vie de la scărpinat. El învățase de la o soră de-a mamei lui câteva leacuri băbești cu buruieni amestecate cu cenușă. Ne trata pe toți de ce sufeream… răni, fracturi. Nu știu ce împreuna acolo. Zi de zi pipăia iarba și când ne întorceam de la muncă avea buzunarele pline cu ierburi, frunze, bețe, tot felul de ”nimicuri” culese din pădurile din apropiere. Seara le zdrobea cu două pietre și le tăvălea prin cenușă ca niște rulouri. A venit la noi într-o seară și ne-a adus un fel de terci din ierburile acelea într-un bol micuț de lemn, cioplit de el cu briceagul, spunându-ne să îl punem pe răni. Unii l-au mâncat de foam. A doua zi, nu am mai avut niciunul păduchi. după ce s-a terminat războiul și a venit acasă, a făcut potecă la miliție să dea declarații. Tatăl său a fost legionar. Era mai mereu vânăt când se întorcea acasă, pe semne că îl băteau. Nu vorbea cu nimeni pe drum și mereu își vedea de treburile lui. Ne-am mai întâlnit de câteva ori pe la Cartiu și Turcinești la nedee și am putut depăna câteva amintiri. Îl simțeam mereu că are ceva în voce… o voce greoaie, probabil îl apăsa ceva pe suflet. Nu mi-a spus niciodată ce-l apasă. Când vorbea despre tatăl său, avea ochii umezi. Nu mai știe nimic de el de când l-au arestat și l-au dus la Aiud. Era mâna dreaptă a Căpitanului Codreanu, aici la Gorj, atunci când aveau loc întâlnirile cu șefii cooperativelor și cu simpatizanții Mișcării.
– Ție ți-e teamă, Nicolae?
– De ce să-mi fie teamă, părinte?
– De pușcărie, Nicolae, de pușcărie… că s-a auzit că mari sunt chinurile acestor temnițe.
– Nicidecum. Ce, pușcăria e mai urâtă decât moartea? Cât am stat pe front, am văzut cu ochii mei și lagărul și moartea. Nimic nu-i mai înfiorător decât să-ți privești în ochi ultima clipă din viața ta și să simți cum vrea să ți-o fure moartea ca și cum ar fi darul ei. Nu mi-e teamă, părinte, nu mi-e teamă, că astea le face omul pentru hrana sufletului. Nu spune în Scriptură ca să-ți ajuți aproapele cât poți și cu ce poți, fără a cere în schimbul acestui ajutor ceva?
– Scrie.
– Păi și atunci de ce să nu îi ajutăm și pe sărmanii ăștia care se opun regimului și îndură chinuri și torturi pentru a nu-i pune în pericol pe ceilalți?
– Scrie în Scriptură „ Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este Împărăția Cerurilor”?
– Scrie și asta.
– Și atunci? Dacă așa cere Dumnezeu să se întâmple, așa se întâmplă. nu știm noi care este adevăratul adevăr, dar nici de creștinism nu ne putem lepăda. Nu vom lua nimic cu noi când vom pleca de aici, dar faptele poate că vor cântări greu înaintea lui Dumnezeu la Judecata cea Mare.
– Adevăr grăiește gura ta. Îmi ungi sufletul cu aceste vorbw și mereu voi cere iertare pentru gafele și vorbele urâte pe care ți le-am adresat la începutul căsniciiei tale cu Sanda.
– Dar tu, părinte, te temi de ele?
– De cine?
– De moarte… de pușcărie…
-Unde ai felinarul ăl mic?
– În dreapta cum deschizi ușa spre târnaț, lângă găleata cu apă.
Popa Dumitru deschise încet ușa de la odaie fără a face nici cel mai mic zgomot, scoase chibritul de la chimir, învârti de câteva ori de rotița de la felinar până ieși fitilul cam de-o jumătate de deget, îl aprinse, iar din târnațul casei, ridicându-l la două palme deasupra capului, făcu niște mișcări sub forma unei cruci, stingându-l și aprinzându-l de 5-6 ori la interval de 1 minut.
– Nu cred că a fost o idee bună să dăm drumul cailor. Au luat-o spre culmea zăpozului . Sigur vor trece pe la Cula Dihorilor și o să-și pună întrebări cum au ajuns acolo…Ăia-s informatori ai Securității. Pe ăl mic, cică l-au tot văzut plecând noaptea de-acasă împreună cu un bărbat înalt, cu pălăria trasă până dinjos de frunte. Nu l-a văzut nimeni la față. Se presupune că-i de la județ, de la Miliție. Cel mare s-a angajat la un gater la Uricani. Stă mai mult în pădurile din munți și dă raportul cine a trecut prin Pasul Vulcan, când și de ce au ajuns pe munte. El l-a împușcat pe fratele lui Enache, anul trecut, dincolo de Valea Brazilor. Câțiva tineri din grupul lui Enache au vrut să meargă pe urmele lui și să-l omoare. Erau hotărâți să deie foc la stivele de blăni și la barăcile de lângă gater, dar s-au temut că vor deconspira locul unde stăteau ascunși, așa că au plns moartea camaradului fără a face vâlvă care să-i coste libertatea.
– Și cum crezi, Vasile, că era mai bine? Să țineți caii lângă voi sau să îi aduceți până lângă casă? Și-așa am sentimentul că am fost urmăriți de când am plecat de la mine. Parascheva cică a tot văzut porumbeii în grădină mișcându-se ca și când ar trece o pală de vânt prin mijlocul lor. Are și aia vedenii, că m-am și certat cu ea. De câteva zile numai într-un plânset o ține. Noaptea se trezește și țipă că-i cineva în casă…S-a cam săturat și ea, săraca. Veți sta la Nicolae 4 zile până vom priminoi ordine. La cine-i scrisoarea?
– La mine, părinte.
– Pe tine cum te cheamă: Ești cel mai mic de aici și nu te-am văzut niciodată.
– Minel. Am 21 de ani. Sunt copilul lui Tudorică, ăla cu mustața răsucită de-i ziceți mevoaste ”rudaru”. A fost căpitan, părinte. A luptat contra rușilor până la Stalingrad. Acum este căutat pentru arme de război și mari uneltiri împotriva regimului.
– Dă-mi-o să o bag în buzunar că ne luăm cu vorba și uităm de ea.
Puțin derutat de vorbele preotului și neînțelegând de ce îi ceruse scrisoarea să i-o deie, când el personal trebuia să o ducă la destinație, așa cum îl rugase tatăl său. Minel scoase scrisoarea din buzunar fără sigiliul de humă amprentată cu foaie de arțar așa cum obișnuia să se trimită și cu strângere de inimă i-o înmânează.
– Sigiliul nu mai este pe ea… doar urma lui… Am desfăcut-o ieri la câteva ore după ce am primit-o de la tatăl meu. Vă rog să mă iertați, părinte, pentru că am călcat un legământ. Vă rog să mă iertați cu toții că nu am fost destul de puternic să respect un jurământ. Nu sunt un trădător așa cum poate mă considerați voi în aceste momente. Până să devin copil de trupă și să fug în munți cu tatăl meu, aveam o iubită. Locuiește și acum la rugi, dincolo de biserică. O știți și voi. E fata dascălului Hortopan. O cheamă Ancuța. Vă divulg acest secret considerând că mai pot repara din greșala pe care am făcut-o.
– Și ce legătură au, Minele, astea cu necinstea? întrebă Vasile, unul dintre camarazii care se aflau cu el.
– Fata asta m-a iubit mult. Și eu am iubit-o…și încă o iubesc. Când cobor în sat după mâncare sau alte lucruri de trebuință, mai trec noaptea și pe la ea. Înainte să urcăm în munți, mi-a scris două scrisori la un interval lung de timp. Nu am apucat niciodată să deschid niciuna dintre ele, deși le-am citit pe ambele. Ele au ajuns la tatăl meu după care la mine. Nu pot spune dacă a fost întâmplare sau nu, dar pot spune că mi-am dorit din totdeauna să pot deschide o scrisoare, să scot conținutul și să citesc fiecare cuvânt. Am vrut să trăiesc pe viu acel sentiment copleșitor când inima ți-o ia razna că ai primit o scrisoare de la iubită… să mă emoționez, să mă bucur, să mă furișez de văzul tuturor. Poate tocmai de aceea am recurs la această faptă, pentru care voi fi judecat și considerat un om necinstit.
– Nu mai plânge, măi, băiete, că nu se înțelege nimic din ce spui, îi șoptește popa Dumitru și după ce îl mângâie pe creștet îi șterse lacrima cu o batistă.
– Părinte, puteți trage felinarul mai aproape? Vreau să vă citesc și vouă cele scrise de tatăl meu. Puteți să vă apropiați.

„ Dragul meu fiu,
Știu că ți-e inima arsă și plină plină de regrete pentru că ai deschis această scrisoare contrar voinței și cererii mele de tată a nu rupe sigiliul și de a o duce intactă la destinatar, exact cum am depus amândoi jurământul. Așa au procedat și ceilalți cărora le-am înmânat acest mic secret ascuns în mici litere înșirate pe o hârtie… așa ai făcut și tu. Ei nu s-au mai întors niciodată. Sper ca tu să o faci într-o zi, chiar dacă nu vei mai găsi pe nimeni aici. Puțini sunt cei în care, azi, poți avea încredere. Nu privi înapoi cu deșertăciune, ci urmează-ți inima. Tu știi cel mai bine dacă poți merge mai departe, ori a pune punct situației în care am intrat cu toții. Tu știi locurile unde ne ascundem și oamenii care ne ajută. Marele păcat în viața aceasta este acela de a fi prigonit pentru credința pe care o porți…aceasta cu care te-ai născut…de a fi creștin. Au trăit-o și înaintașii noștri, o trăim și noi, această prigoană fără de sfârșit. Cu toții am fost niște trădători. Unii ieri, alții azi, sau poate ceilalți mâine… Nu te învinovăți că faci parte din ei, exact cum, poate la rândul meu, am făcut și eu. De aceea, te rog să îți ștergi lacrima de pe obraz și să pășești înainte cu încredere și responsabilitate. Viitorul unui popor liber constă atât în cei care trădează, cât și în cei care luptă eroic până la ultima picătură de sânge. Pe toți îi va pomeni istoria. tu de partea cui ai vrea să te alături? Nu-ți răspunde acum, deși ai dat un răspuns fără voință. Nu mai privi în stânga și-n dreapta pentru că te-ai ascuns bine de văzul celor cu care te-am trimis la Arsuri. Nu te știu șovăielnic în astfel de situații și de aceea-ți spun toate astea. Să nu cumva să întorci capul în grija că te urmărește cineva fizic, dar sufletul, tot către suflet se îndreptă. am fost un om slab sau puternic pentru că te-am ales pe tine să porți niște înscrisuri spre un punct anume, încălcând jurământul depus? De ce răspunzi imediat? Eu nu am cerut să dai răspunsul imediat cum citești fiecare întrebare, ci să stai o vreme să le gândești și să le pui cap la cap. Vezi, așa greșim și noi față de cei pe care îi întâlnim pentru prima dată în viață…imediat dăm răspunsuri după întrebări scurte…
Viața ne pune la dispoziție și bune și rele. Cu piedică la picioare ori cu ele libere, noi alegem drumul pe care să mergem. Ți-am oferit libertatea azi, așa cum am avut-o și eu în ceasul de ieri.
Tu știi cel mai bine pe care dintre potecile bifurcate la răscrucea unei zile poți să te încumeți să pășești…Nu aștepta răspuns de la ziua de ieri pentru tot ce-ai făcut, căci faptele își au ecoul lor mai devreme sau mai târziu. Mergi până dincolo de puterile cu care ai fost înzestrat la venirea ta pe lume și ai să cunoști adevărata valență pe care o întruchipează omul atât prin trup cât și prin spirit.
În incheiere, aș vrea să te rog să povestești lui Pamfil tot ce ai auzit de la noi, cât timp ți-ai făcut „ ucenicia” aici, în acești munți înfrigurați atât de vreme cât și de sălbăticia sufletelor care au dat târcoale. Nu scăpa nimic din care să-i povestești, cu bune și cu rele…
Nu în ultimul rând, îți mărturisesc că am fost un laș față de tine… Așa supraviețuiesc unii… prin lașitate. Nu am putut să-ți spun următoarele decât prin intermediul acestei scrisori. Poate că nici eu nu am fost și nu sutn destul de puternic pentru unele lucruri. Mama și sora ta au murit în închisoarea de la Mislea cu jumătate de an în urmă. Nu știu unde sunt îngropate. am aflat și eu zilele trecute de la niște temniceri, oameni de-ai noștri, care se mai spovedesc pe ici colo…Dumnezeu să le odihnească-n pace, iar ție să-ți dea înțelepciunea de care ai nevoie pentru a merge, de azi, pe drumul ce ți-l dorești, să-ți fie căpătâi și leagăn.
Dumnezeu să te binecuvânteze, fiule!!
Cu drag, Tudorică”

– Și cum vă spuneam, veți dormi în saivanul cu fân, zise popa Dumitru, ridicându-se încet și puțin amorțit de pe un chituc de lemn pe care stătuse. Să nu vă temeți de nimic, pentru că acolo numai șoarecii vă pot găsi. Îi voi spune Sandei să vă aducă mâncare înainte de răsăritul soarelui și seara, după ce se întunecă, în caz că nu avem musafiri.
– Și cu scrisoarea ce facem, părinte?
– Mâine noapte pronim amândoi către Târgu-Jiu. Am un prieten la Protoerie cu care trebuie să ne vedem Ne va pune la dispoziție o cameră unde să ne odihnim. Am vorbit și cu starețul de la mănăstirea Tismana ca să vină. Eu mereu mă spovedesc la el. Mă ajută. Îți va da o matriță din plumb, cu care se fac manifestele. E un fel de mică tiparniță mobilă. Să i-o dai direct lui Pamfil. În cel mai scurt timp, vei lua trenul către capitală și de acolo către Făgăraș. Să nu te temi de nimic. În București te va aștepta un prieten de-al meu. E de la Miliție. Sigur te va recunoaște. E omul nostru de legătură. Cu el vei călători până la Făgăraș.
– Și ce-o să le răspund vizavi de faptul că am deschis scrisoarea??
– Că nu ai fost destul de puternic, iar „ cine-i fără de păcat să arunce primul cu piatra”. Asta să le spui. Important este să duci tiparnița.

(Valentin Chepeneag – fragment de roman)

Ședința din 13-10-2016 Valentin Chepeneag – fragment de roman

Odată cu venirea toamnei ne-am reîntâlnit la Muzeul de Artă, într-o primă ședință a noului an. De data aceasta Valentin Chepeneag a fost cel care a spart gheața, citind un fragment din romanul la care lucrează de ceva timp.
Cu toții eram dornici să ne revedem – pauza din perioada verii ne-a îndepărtat puțin – așa încât a fost prezentă majoritatea membrilor cenaclului în holul Muzeului, așteptând lectura.
Într-o atmosferă caldă, Valentin Chepeneag ne-a purtat pentru câteva minute prin lumea unui trecut despre care doar am auzit. Știam deja că romanul pornește de la evenimentele reale ale vieții bunicului, așa încât verosimilitatea întâmplărilor era din capul locului asigurată. Personajele trăiau, se mișcau, vorbeau printre noi, formându-se din aburul unui a fost cândva pentru a ne purta prin povestea acelor vremuri, ca să nu uităm și, mai ales, să învățăm că omul devine nemuritor numai în amintire.
La final, discuțiile au scos în evidență capacitatea „poetului” Valentin Chepeneag de a se aventura și în proză, puterea lui de a se desprinde de vers și de a reuși să formuleze, în propoziții simple, exact ceea ce vrea să arate unui eventual cititor.
I s-au reproșat micile inadvertențe legate de limbajul folosit de unele personaje, prea elevat, prea intelectualizat pentru condiția lor, și i s-a propus să-și adâncească documentarea în domeniul lingvistic – pentru a spori veridicitatea romanului.

13102016vc
131020161 131020162
131020163 131020164
131020165 131020166
131020167

Mihai Amaradia în „Ziarul financiar”

(Gândindu-se să promoveze cultura, iată că unele publicații aduc în atenția propriilor cititori creații ale unor autori deja consacrați. Este și cazul colegului Mihai Amaradia)

amaradia_zf

Lansarea cărții „My modernism (autodenunț)” de Dorin Ștefan

(Lansarea cărții „My modernism (autodenunț)” a cunoscutului arhitect Dorin Ștefan s-a petrecut la Târgu-Jiu – pentru că este orașul lui Brâncuși – lunea trecută, 3 octombrie 2016, la Galeriile de artă ale orașului, iar colegul nostru, Cristian George Brebenel (ca arhitect și scriitor, laolaltă) a fost cel care ne-a prezentat cartea/autorul.)

„DENUNȚUL UNUI MODERNISM ANUNȚAT

De fiecare dată când citesc o carte, alta decât cea destinată divertismentului și a destinderii imediate, încerc să pătrund dincolo de litera textului, de curgerea acestuia pe moment, în chiar laboratorul conceptual al autorului, unde scormonesc sensurile inițiale directe și indirecte ce le-a avut acesta în vedere când a scris-o. Sondez chiar, după puteri, în arheologia ideatică a primelor motivații ale autorului când și-a propus să o scrie. De fapt, plăcerea unei lecturi rezultă și din faptul că ai înțeles menirea cărții. În cazul de față, am avut de-a face cu o situație oarecum inedită. Deși apare rar, surprinzând adesea, textul devine personaj, un personaj incomod care, de cele mai multe ori, îl interoghează pe autor și adeseori chiar îl mustră. E drept că încercarea textului de a schimba viziunea adesea maculată de contradicții a autorului nu are prea mulți sorți de izbândă.
Inițial, privind coperta cărții și luând contact cu titlul, am crezut că este vorba despre o lucrare de teoria arhitecturii sau, mă rog, o încercare de a teoretiza pe un fond arhitectural. Dar am înțeles repede că este vorba de un anumit tip de confesiune, însemnări apropiate unui gen de jurnal în care sunt montate, precum pietrele într-o bijuterie, sclipitoare bucăți de concepte arhitecturale, viziuni funcționale și estetice, dialoguri și dispute. La început, însemnările păreau legate de istoria unei vieți, rupte de contextul discuțiilor tematice – copilăria și mediul magic al acesteia într-un orășel patriarhal precum Râșnovul, rude, prieteni, vecini, sașii cu tehnicismul lor proverbial, ciclurile școlare, pasiuni adolescentine, drumeții, ski – dar, înaintând în lectură, am descoperit că autorul n-a mai rezistat presiunii și a dat drumul zăgazului arhitectural care aproape că inundă ultimele două treimi ale cărții. De fapt, nu este o inundație propriu-zisă care ar pune în pericol celelalte aspecte abordate, ele rămân, în continuare, ca insule locuibile ale spiritului cărții, ci, mai degrabă, acest torent este disciplinat printr-un fel de inginerie subtilă a unor ecluze ce încearcă a egaliza cotele ridicate de multele probleme ce-l frământă pe autor. Ceea ce era de așteptat s-a relevat, fondul principal constă în discuții pe tema arhitecturii, ornate, din când în când, de diverse probleme de viață, de profesie ce se leagă de aceasta. Este evident că, spre bucuria unui lector oarecare, viitura arhitecturală nu reușește să potopească totul. Rămâne mult text referitor la muzică, arte plastice, Brâncuși, călătorii, promenade, portrete.
Miza cărții? Mergând pe firul unor deprinderi, am căutat filonul filosofiei acesteia și cred că l-am găsit; raportul dintre corpul eterogen al arhitecturii, împletit în foarte multe linii de forță sociale, istorice, estetice, și modernismul, modul în care conceptul de modernism, atât de disecat de peste un secol, se mufează pe structura clădirii și a urbanului în istoria acestora.
În ciuda domesticismului ei, cartea are o anumită stranietate, căutând un fel de cărare spre metafizicul modernismului în care autorul pare a se simți mai bine. Spun mai, deoarece bine nu se simte în niciun -ism – realism, formalism, raționalism, funcționalism, brutalism – fie el chiar și al modernismului. De multe ori, acest lucru îi este reproșat de ființa textului care, orice s-ar spune, în ciuda exercițiului de tip euristic, îi cunoaște, cum e și firesc, în profunzime, gândurile. Pare paradoxal cum marile întrebări metafizice, ce fac deliciul atâtor jurnale, nu apar explicit în diarismul lui Dorin Ștefan. Pare, și totuși nu, fiindcă ele ar putea fi cumva sublimate și încărcate în teritoriul arhitecturii, unde se pot regăsi sub diverse forme absconse. Căci clădirea, învelișul structural al viețuirii umane, are viață și denotă o astfel de ființă la care profanii nu au acces decât tangențial și numai dacă se inițiază. Cartea este plină de pontifi și inițiați în tainele acestei arte atât de copleșitoare. Ființa spațiului construit este una specială, dar nu mai puțin metafizică în sensul filosofic al trăirii. Ontologia omului nu se poate separa de ontologia construcției, a locuirii sale, a mediului urban în care se mișcă.
Dorin Ștefan revelează un apriorism al modernității, o stare ancestrală ce se vede încă din templul egiptean (deși mărturisește că la piramide nu a simțit niciun fior), precum și faptul că arhitectura refuză să aibă structura conectată doar la țevile geometriei generatoare de simetrii. Se alătură manifestului proferat de codul anticlasic al lui Bruno Zevi. Cu toate acestea, autorul ne face adeseori să simțim că spiritul său creativ se situează pe terenul calm, meditativ al apolinicului și nu în disconfortul clocotului dionisiac. Gestul lui e revoluționar, ancorează apolinicul în modernism acolo unde bat vânturile aspre ale dionisiacului. Adesea se revoltă împotriva coloanelor, precum Brâncuși se revolta împotriva biftecurilor michelangeloniene, alungând clienții care trăiesc încă nostalgia stilurilor neocoloniale propagate de serialul Dallas.
În ciuda teoretizărilor de tot felul, modernismul este situat în spatele revoluției tehnologice, în însăși libertatea artei de a se juca prin și cu puritatea spiritului. Modernitatea nu poate fi încorsetată, îngrădită în vreo formă ce vrea s-o capteze, legitimându-se mimetic pe piața arhitecturii. Astfel, ca într-un mozaic, sunt generate mai multe modernități. La modul general, modernitate ar putea însemna libertatea arhitectului de a se juca cu spațiul descoperind optimizări funcționale, dar și cu plastica obiectului, atât în măruntaiele sale, cât și în modul anvelopării lui prin fațadele sale. Trebuie înțeles faptul că prin această epidermă, mai mult sau mai puțin îngrijită, clădirea radiază cultură spre universalitate.
A concepe clădiri, cel puțin în unele cazuri, transcende ideea de ficțiune, așa cum este ea în literatură, bunăoară, unde spațiile, de regulă, rămân fictive, cu personaje fictive, iar consumarea lor se face într-o lume fictivă. Fictivitatea arhitecturii ar trebui să fie o stare inițială, tranzitorie, sau cel puțin așa constată cei care au capul plin de idei ce, puse pe planșetă, nu pot lua ființă, căci arhitectura concretă este dependentă de investiții. Arhitectul eșuează de multe ori în labirint, fie din cauza muzelor sale rebele, fie a orgoliului comanditarilor (Dedal, Meșterul Manole), fie, cel mai adesea, din cauza subfinanțării sau a retragerii acesteia din varii motive. Firul Ariadnei trece obligatoriu prin mâna bancherilor care-i stabilesc traseul final.
Arhitectura este o artă legată de investiții și, deci, de costuri semnificative, de lumea versatilă, fluctuantă a finanțelor. Ea prinde viață acolo unde sunt bani și acest fapt ni-l întărește adeseori autorul. Astfel, Dorin Ștefan ne prezintă Universitatea Ion Mincu ca un club în mare măsură, la vârful său, al oportuniștilor ce pot să se deghizeze și să se miște în arealul puterii politice. Și asta dintotdeauna. Trebuie să fii un mistagog al acestei arte pentru a deveni erou, a avea resurse, a călători, a te menține puternic în imediata apropiere a celor cu adevărat puternici. Eroii devoratoarei arte arhitecturale, vip-urile acestei lumi, Cezar Lăzărescu, Ascanio Damian, Mac Popescu sau Cornel Dumitrescu apar ca pioni auriți, țesuți în ițele în care ideologia se împletește cu arhitectura și cu posibilele ei fațete. Lupii tineri, precum Dinu Patriciu stau la pândă, vânând oportunitățile apărute. Aici se dau luptele intestine pentru influență, pentru tronurile acestui voievodat al artei. Sub protecția acestor voievozi de bună-credință trebuie să înțelegem că adeseori arhitectura reușește să scape de sub restricțiile ideologice care ar cangrena forma ei finală. Adeseori, dar nu totdeauna, situație care conduce spre multe frustrări. Ucenicia și implicit relațiile accesului în castă se fac încă din perioada obligatorie de pregătire pentru intrarea în facultate. Oportunismul cât și antioportunismul au făcut dintotdeauna casă bună cu toate formele de artă. Artiștii au fost fie revoltați, fie pliați pe structurile de putere. Căldicelul nu prea are loc în artă și, cu atât mai puțin, în arta arhitecturii.
Citind însemnările autorului, ne dăm seama că mare parte din ideile ce structurează inițial un proiect rămân în această fază incipientă. Multe propuneri, chiar cele mai multe, împietresc ca potențialități neîmplinite, învelite într-o zidire ce nu va putea depăși fictivul. Fie că alte idei și viziuni, uneori rivale, le dau cumva la o parte, fie că nu prind viață. Evident că multe frustrări apar și în aceste cazuri.
Și, totuși, există o supapă care mai poate scădea aceste stări de frustrare: concursurile de arhitectură, atât interne, cât și internaționale. Aici, într-o fictivitate asumată, arhitecții își zidesc din speranțe ideile. Concursurile ocupă un spațiu important în activitatea profesională a autorului, în ciuda multor eșecuri care apar consemnate. Competiția, lupta generată de aceasta, îl motivează. Astfel, satisfacțiile sunt mari când jocul este câștigat. Celebrul Taiwan Tower și agitația ce se declanșează îi conferă energia ce spulberă nerealizările anterioare.
O altă latură care prinde consistență din când în când este muzica, ale cărei finețuri și secrete le descoperă și adâncește în cadrul Clubului A, unde cunoaște pe viu diverși creatori implicați în arta compoziției. Face referiri detaliate la jazz, pop, pop-rock. Evident că simpatizează cu cei care au trecut și pe culoarele arhitecturii, precum cei de la Pink Floyd sau, în domeniul regiei, Liviu Ciulei.
Brâncuși pare a fi o constantă a preocupărilor sale încă din liceu. De altfel, prin curajul său, Brâncuși incită pe toată lumea care rezonează într-un fel sau altul cu modernitatea. Sintagma de părinte al sculpturii moderne nu i-a putut fi smulsă, deși încercări au fost în critica occidentală, punându-i-i alături pe Arp și pe Moore. Ca cei mai mulți intelectuali români, nu poate trece peste lașitatea academicienilor care l-au judecat refuzând, în numele României, oferta neprețuită a sculptorului.

Cartea este împănată cu picanterii: anecdote, bancuri, situații ilare. Arhitecții din mediul autorului sunt, cu toții, nonconformiști, așa cum le stă bine unor adevărați artiști. Marea majoritate a scăpat pe diverse căi, mai mult sau mai puțin aventuroase, de tirania comunistă și-și dau măsura prieteniei prin diverse relații și aranjamente în proiecte și colaborări străine. Autorul recunoaște că nu l-au încurcat nici comuniștii, nici miliția, nici securitatea, nici chiar ideologia ce ar fi trebuit să se răsfrângă în proiectele acelor vremuri, ci, într-o oarecare măsură, monotonia și previzibilul vieții acelei perioade. Nu a putut evada din spațiul concentraționar în lumea liberă, dar, mai ales, a liberei exprimări, oprit de omenescul din el: iubirea pentru o femeie. Pare a ne spune că nu are niciun regret, România i-a adus cam tot ce își dorea, iar ce nu i-a adus România, și-a luat singur, punându-și pe cap coroana, asemeni lui Napoleon la Notre Dame. Din tot acest corp amplu al însemnărilor sale reiese că a fost un răsfățat al destinului, ce-i drept acest răsfăț este dublat de multă muncă, multă ambiție și fără doar și poate, mult talent. Fac și aceste fapte parte din autodenunț.
Autorul călătorește foarte mult. Călătoria, sub toate formele ei, a fost dintotdeauna o parte importantă în inițierea intelectualului, dă greutate activității unui profesionist, încă de pe vremea lui Goethe și chiar mai înainte, în Renaștere. Este și un privilegiu pe care nu foarte mulți și-l pot asuma. Călătoria arhitectului este și cunoaștere profesională, dar și aventură. Oricum, lumea a devenit mult mai mică și, astfel, mai accesibilă din punct de vedere al timpului și, poate, și al costurilor. Alocă mari spații Japoniei și Braziliei, țări în care, sub aspect arhitectural, modernismul s-a impus în mod hotărât făcând casă bună cu vernacularul locului.
Scriitura este proaspătă și adeseori alertă, modernă ea însăși. Adesea, textul deschis, amplu, explicativ se contractă brusc într-o propoziție scurtă dar penetrantă precum: „23 mai: a fost o furtună în București”. În ultima parte a jurnalului, autorul se dedică Net-ului și FB-ului, întărind astfel mijloacele ce eliberează perspectiva modernismului și în viața de toate zilele. Trece ușor de la zonele meditative la cele ample, dramatice chiar. Nu lipsesc sugestii de tot felul. Nu este simplu să-ți explici viața, chiar dacă o faci în propria-ți vitrină. Viața unui arhitect de succes este extrem de încărcată, tensionată adesea, chiar dacă în teritoriul spiritului ai o structură apolinică. Peste 44o de pagini de autodenunț, cum zice autorul. Evident că, sub masca autoironiei, denunțul nu este uzitat în forma lui depreciativă. Sună mai degrabă a alint. Dorin Ștefan duce în spate peste 45 de ani de preocupări în domeniul arhitecturii. A parcurs toate complicatele meandre ale profesiei: planșetă, multă planșetă, șantier, catedră, începând ca asistent din anul 1979. Și-a creat, astfel, mulți discipoli din varii generații de studenți.
Revenind la scriitură, naturalețea unor comparații este seducătoare. Spre exemplu, corpul urban al unei localități, cu multiplele lui organe, poate fi asemuit cu un mileu din macrame croșetat de bunica, în care rondelele acestuia, concepute separat și montate într-un anumit joc, ar putea reprezenta diverse zone urbane, cartiere.
O mărturisire de final: N-am putut citi această carte la foc automat, împiedicat fiind de desele nostalgii pe care mi le activa. Într-un fel, pare că cei care au tangență cu arhitectura pășesc pe cărări paralele spre același Parnas, înconjurați de peisaje similare, de personaje similare, ce-i drept la altă scară. Dorin Ștefan răsfață lumea arhitecturii cu aceste nostalgii. Ele pot da o anumită savoare lecturii, generând și o implicare personală a cititorului. Reușește adeseori să facă un transfer de subiectivitate.
Dorin Ștefan, la vârsta și cariera sa, cu spiritul tânăr, încă este în căutarea Graalului arhitecturii, dar dă adesea peste câte un nod gordian, măiestrit împletit de om de la începuturile nevoii sale de locuire, nod ce nu poate fi tăiat decât printr-un act rebel, generat de alchimia modernității. Astfel, într-un final, autorul pare a paria aproape totul pe modernitate.
My modernism. Dar oare ce o fi și asta?”
Cristian George Brebenel

ds1 ds2
ds3 ds4
ds5 ds6
ds7 ds8

Zile din viața Samanthei – proză premiată la concursul „Carmina Balcanica”

palagi
Era ora 18: 00, mai avea o oră și jumătate în care trebuia să fie gata. Nu se grăbea, avea destul timp. Își lăsă părul drept și negru pe spate și se îndreptă spre oglindă. Nu se machiază strident, azi hotărâse că îi place mai mult fața ei natural, decât una scăldată în farduri. După ce termină, se îndreptă către dulap, aceasta se uită atent și hotărăște că o pereche de blugi, un maieu și o cămașă ar fi ținuta perfectă. Era deja 19:00, nici nu simțise cum trece timpul. Își luă teneșii în picioare, rucsacul și cheile de la mașină și se îndreaptă spre parcare. Cafeneaua unde trebuia să ajungă nu era departe, dar nici aproape, așa că preferă să meargă cu mașina. Se urcă, trânti pe scaunul din dreapta rucsacul și porni motorul. Aceasta observase că nu mai are multă benzină așa că era obligată șă treacă pe la o benzinărie. Se uită la ceas și bagă de seamă că era deja 19:10, mai avea 20 de minute la dispoziție. Nu era persoana care avea obiceiul de a întârzia așa că trebuia să se grăbească, să evite acest lucru. Pe drum avusese norocul de a nu prinde niciun semafor, așa că ajunse cu cinci minute îainte să-i înceapă tura. Era barmaniță și toată lumea o știa drept Sam, deși pe ea o chema Samantha. Lucra deja de un an la cafenea și toți o știau. Nu era genul de fată care se dă bătută din prima, mașina o avea din banii ei, nu ai părinților, nu i-a plăcut niciodată să depindă de cineva, apartamentul nu era al ei dar singură plătea chiria și utilitățile.
Se duse la bar punandu-și șorțul și primi imediat comenzi, le prepară băuturile, de obicei când era aglomerat mai făcea și pe ospătarul, asta nu o deranja deloc. Era aproape ora închideri și nu mai era multă lume, Sam deveni nerăbdătoare – azi era vineri, deci zi de salariu. Pe ușă își făcu apariția un tip înalt, brunet, cu ochii verzi și un corp bine definit. Acesta veni la bar și comandă o cafea. Sam, indiferentă, îl întreabă:
– Doriți să fie amară?
– Nu, fă-o dulce, așa ca tine! Acesta era atent la fată și era uimit că ea în loc să se rușineze pufnește și se strâmbă.
Tânărul își bău repede cafeaua și plecă, Sam îl urmări cu coada ochiului (era destul de interesant tipul). Aceasta primi plicul cu bani și plecă.
Era dimineață, iar ceasul suna de zor, Samantha se trezi destul de ciufulită și se îndreptă spre baie pentru rutina de dimineață. După o jumătate de oră era în bucătarie și lua micul dejun. De un an locuia singură, și deși îi plăcea liniștea, nu putea trăi de una singură. Se gândise de mai
mult timp să caute o colegă, dar ideea nu-i prea surâdea, așa că cea mai bună soluție era un animal de companie. Se hotărâse să meargă la adăpostul de câini după ce termină cu micul dejun.
Era ora 9: 30 și Samantha se uita nehotărâtă la căţeii care dădeau fericiți din coadă: era greu de ales, toți erau drăguți dar nu putea să-i ia pe toți acasă. La un moment dat vede un cățelus – nu era de rasă, dar era drăguț. Se hotărî să-l ia pe acela. După ce a semneat actele necesare, porni spre casă cu gândul ca în drum să se abată pe un pet shop. Ajunsă acasă, îi făcu baie noului musafir. Samantha, aşezată pe canapea cu micul ghemotoc lângă ea. Aceasta se uită la el și-i zâmbi:
– Acum trebuie să-ți găsesc un nume! Hm… ce zici de Toto? Cățelul se uita la ea și dădea din codiţă fericit.
-Îți place ă? Atunci Toto rămâne!
Seara veni repede iar Samantha era deja în drum spre cafenea, în seara aceea nu era multă lume, așa că programul era lejer. Mai erau câteva minute și trebuia să închidă când pe ușa intră același tânăr din seara precedentă. Acesta se aşează la bar și comandă o cafea. Samantha, neatentă, îl întreabă iar:
– Să fie amară?
– Da! La auzul voci cunoscute, aceasta se întoarse, surprinsă fiind de faptul că acesta renunţase la replica „desăvârșită”. După 10 minute bărbatull achită nota și pleacă. A doua zi, dimineața, Sam se trezi cu gândul la acel tânăr. De ce a venit și a comandat tot o cafea, dar nu mai avea atitudinea aceea ca și în prima seară? Era duminică, azi avea liber așa că hotărî să își petreacă tot timpul cu Toto…
Era deja prânzul și ea se plimba de două ore prin parc. Spre uimirea ei ghemotocul de blană avea mai multă energie decât ar fi părut… Hotărî să-l lase pe micul ei prieten liber din lesă. Samantha se aşeză pe o bancă și închise ochii, oftând extenuată. Nu realiză cât de mult stătuse așa, dar când îi deschise căutându-l cu primirea pe Toto, nu era de găsit pe nicăieri! De-odată auzi un țipăt și își îndreaptă privirea spre acea direcție – sursa acelei larme era o fată care îmbrăcată ca o Barbie. Samantha observă faptul că Toto se juca cu cățelușa ei, fapt care o deranja pe Miss Barbie. Aceasta îl cheamă pe micuțul buclucaș, lucru care-I atrase atenția lui Barbie:
– Potaia asta e a ta?
– Nu-i potaie! Și da, e câinele meu!
– Data viitoare să ți-l ții în lesă, că de nu, o să ai de-a face cu mine!
– Și tu fiind…cine?
– Una care își permite un câine de rasă, nu un maidanez ca al tău!
– Aha. Samantha îl luă pe Toto și porni spre casă.
– Știi, mă gândeam că nu o să fii așa năzdrăvan, de acum o să te multumești cu parcul din faţa blocului! Cățelul lătră de parcă ar fi vrut să spună ceva.
– Nici să nu te aud!
Dimineata o găseşte pe Samantha la cumpărături printre raioanele de dulciuri, după doua ore lungi se întoarse acasă cu mai multe dulciuri decât mâncare. Ajunse extenuată. Nu era adepta cumpărăturilor, ura această activitate de când era mică. Se uită la ceas și observă a trecut de ora prânzului, așa că hotărî că un pui de somn nu strică.
Era 19:00 iar Sam intră în panică, dormise prea mult și era pe cale să întârzie, norocul ei că poseda un simț deosebit al ordinii. Mai avea 10 minute și intra în tură! Din nou norocul îi suradea și ajunse la fix. Se gândea mereu la bărbaul acela. Oare va veni iar? Era neliniştită, nu știa de ce, dar era. Ceasul bătu ora închiderii și bărbaul își făcu apariția. Acesta se aşeză la bar și se uită nedumerit la fată.
– Am fost și aseară, dar nu ai fost tu…
– Duminica am liber! Tot amară?
– Da!
– Eu suntSamantha, tu?
– Paul, încântat!
Discuția nu a durat mult – fata trebuia sa închidă. Acesta s-a oferit să o ducă acasă, dar ea îl refuză. A doua zi a trecut repede. Se gândea numai la Paul, deși nu-i plăcea situația: începuse să-i placă de Paul.
Era ora 19:30 și Samantha se pregătea să intre în tură. Spre surprinderea ei, îl găsi pe Paul acolo. Era fericită și nu stia de ce. El veni și o analiză din cap până ȋn picioare. Rămasă pe loc, îl întreabă:
– Ai terminat?
– Da, ce zici, ieșim astă seară?
– Îmi pare rău, dar nu pot, lucrez.
– Am vorbit eu cu șeful tău si ți-a dat liber. Ce zici? Vrei?
– Bine!… Unde mergem?
– Nu știu, tu unde ai vrea să mergem?
– Hmm…ce zici de parc?
– Parc să fie!
Cei doi se plimbau prin parc foarte tăcuți, nu făceau nimic altceva decât să se plimbe. La un moment dat, Samantha rupse tăcerea:
– Știi, mă tot gândesc cum de ai reușit să îmi faci rost de liber?
– Păi, să zicem că tata îmi era dator…
– Tatăl tău îl știe pe patron?
– Nu tatăl meu este patronul.
– Esti fiul domnului Morgan?!
– Da! Îl ai în față pe unicul lui fiu, Paul Morgan!
– De ce nu mi-ai spus că tatăl tău este patronul cafenelei?
– De ce ar fi trebuit să-ți spun?
– Nu știu, ai venit ca un client oarecare, ai comandat și ai plătit. De ce?
– Nu voiam să par un băiat de banii gata.
– Nu ți-a mers așa de bine.
– Am încercat și eu cât am putut, nota zece pentru efort?
– Un 9,8!
– Mă mulțumesc cu ce am!
Cei doi nici nu au realizat cât de repede a trecut timpul și cât de târziu s-a făcut. Samantha s-a scuzat politicos și i-a explicat lui Paul că nu mai poate sta, deși i-ar face o mare plăcere. Băiatul insistă să o ducă pe fată acasă. Înainte să intre în casă Samantha, se întoarse îmbujorată către Paul:
– Știi, m-am simțit chiar bine! Aceasta îi evită privirea tânărului.
– Pot spune acelaşi lucru!
– Noapte bună!
-Noapte bună!
A doua zi, la muncă Samantha fu chemată în biroul domnului Morgan. Își dădu şortul jos și se îndreaptă către biroul acestuia.
Ușa se deschide iar atenția domnului Morgan este atrasă de către fată. Acesta o analizează din cap până în picioare și îi face semn din cap să se așeze pe scaun. Fata se uită nedumerită și într-un final sparge tăcerea:
– De ce m-ați chemat?
– Vroiam doar să discutăm despre liberul tău de aseară.
– Dacă vă deranjează, pot să-l recuperez.
– Nu este necesar domnișoară, vroiam doar să-ți atrag atenția asupra fiului meu, nu e genul de băiat care vrea ceva serios, iar dumneavoastră, dragă domnisoara sunteți un angajat foarte bun și nu vreu să se întâmple ceva!
– Nu înțeleg la ce vă referiți?
– Mă refer la faptul că ar trebui să îl ignori pe Paul și aici am încheiat subiectul.
Fata ieși din biroul șefului său îngândurată. Nu se aștepta la una ca asta. Se îndreptă către bar puţin abătută și își reluă activitatea. Pe uşă își făcu apariţia Paul, foarte vessel. Se îndreaptă către bar și o salută pe Samantha:
– Hei, Sam, ce faci?
– Hei… Fata îi evită privirea și nu-i acordă prea multă importanţă.
– S-a întâmplat ceva? Ești cam abătută!
– Să știi că s-a întâmplat ceva…
– Ce?
– Nimic important, doar că nu trebuie să ne mai vedem.
– De ce? Acesta observase tristețea din glas fetei, așa că merse direct către ea.
– Uite, tu trebuie să știi doar faptul că vom fi doar cunoștințe, nu prieteni sau ceva mai mult.
– Înțeleg că ai discutat cu tatăl meu…
– Da.
– Uite, eu nu oblig pe nimeni să stea lângă mine. Cine o face, o face și gata, înțelegi?
– Da, înțeleg perfect, de aceea nu-mi schimb părerea.
Paul plecă nervos din cafenea, lăsând o mulţime de priviri curioase în urmă. Samantha, bulversată, își reluă activitatea nedând importanță privirilor aruncate asupra ei și a șușotelilor.
Dimineaţa o găseşte pe Samantha în pat. Nu avea chef de nimeni și de nimic, nici Toto nu o putea înveseli. Era abătută: până la urmă a făcut ce trebuie, nu vroia să fie distrasă în ceea ce face…de copilul patronului! Paul era fiul patronului și astfel de relație ar fi fost cam imposibilă. Dacă se certau ea își punea în pericol locul de muncă și nu dorea acest lucru.
Seara veni repede, iar Samantha era deja în drum spre cafenea. Ajunsă acolo avu marea mirare de a-l vedea pe Paul cu o fată de mână. Aceasta îi ignoră, deși Paul, când o văzu îi dădu drumul mâinii celeilalte fete. Sam își puse şorțul și se apucă de muncă. Nu era uimită de comportamentul lui Paul – până la urmă era un băiat de bani gata și nu vroia decât un alt nume în palmaresul său. Deși era gata să-și piardă cumpătul, Samantha stia să-și controleze temperamentul. Văzand că este ignorant, Paul se duse către bar să o salute pe Samantha. Nu-l bagă în seamă și îşi continuă treaba. Tânărul, revoltat veni la ea și o prinse de mână:
-Ști, e nepoliticos să nu saluți!
– Am treabă, nu am timp de copilăriile tale!
– Copilari?
– Da, copilări, ești doar un copil într-un costum de adult, nu ști ce-i munca, nu ști să pretuiești nimic! Esti doar un copil care se joacă de-a adultul.
– Cum îți permiți!
– Eu știu ce înseamnă responsabilităţile, tu nu ști și nici nu o să ști vreodată. Aceasta plecă nervoasa, oprindu-se într-un părculeț din apropiere. Îi era mereu frică, frică să-și controleze emoțiile pe care nu le cunoştea. Hotărâse de mult să nu se joace cu ele, mai ales să nu lase pe altcineva să o facă. Se ridică de pe bancă și se întoarse spre cafenea. Paul plecase iar atmosfera era una plăcută acum. Se hotărâ să nu mai dea importanță persoanelor de acest gen. Ajunse acasă și fu întâmpinată de Toto. Îl luă în brațe și se jucă cu el:
– Dacă ești ca Paul, să știi că nu o să mai primești friptura!
Căţeluşul se uită la ea și începu să dea din codiţă, fericit.

(Palaghiciuc Mădălina – elevă la Colegiul Tehnic „General Gheorghe Magheru” Tg-Jiu, premiul II)

Amândoi – proză premiată la concursul „Carmina Balcanica”

eugmiu
Când a sunat Irina, era sâmbătă și aveam invitați la cină. Mâncarea cumpărată de la un magazin local de delicatese era tipică pentru Roma – excitantă și scumpă. Cred că te surprinde schimbarea mea de atitudine față de minunatul oraș al artei culinare, dar subiectul acesta mai poate aștepta. În seara aceea femeile erau la putere în minusculul, dar stilatul nostru apartament. Mai mult al meu… decât al nostru. Niciodată nu ți-a plăcut să stai prea mult în acel loc.

–De ce nu vrei să ne petrecem și noi timpul împreună ca alte cupluri normale? Te prinsesem
înainte să pleci la lucru.
–Ce vrei să spui? ai întrebat în timp ce îți legai nodul la cravată, amintindu-mi de prima noastră
întâlnire la care ai stat tot timpul să-ți aranjezi sacoul și cravata.
– Faptul că dormim separat unul de celălalt nu ți se pare bizar? am spus. Ultima dată când am
avut parte de o cină romantică a fost în ziua în care am fost promovată… Anul trecut!

Întotdeauna mi-a plăcut să am spațiul meu personal. Tu știai asta prea bine. Dar nu
însemna că trebuie să am parte doar de singurătate. Marlene și Anna m-au privit îngrijorate în
seara aceea. Dar nu m-au întrebat nimic. Îmi place mult felul lor de a fi. Nu îmi place să primesc
milă. Prefer să mă prefac că sunt bine.
– Draga mea, spune Marlene, mâncarea a fost delicioasă. Grazie mille! Ti amo!
– Offf, spune Anna, acum o dăm pe italiană. Nu e corect! Eu nu sunt în stare să pronunț
decât „pizza” și „spaghetti”.
Anna nu e prea deșteaptă. Știu asta. Dar este o persoană sufletistă. Tu nu vezi niciun rost
în actele de voluntariat. Însă pentru Anna, voluntariatul înseamnă viață. Marlene s-a întors spre
Anna.
– Da, Anna, dar e bine că știi și cuvintele astea în italiană, a răspuns Marlene, luând-o în
brațe.

Pe Marlene nu o cunoști. Nu ai avut ocazia. Ea este infirmieră la spitalul St. Anton, mama a doi
copii și soția unui bărbat alcoolic și violent. Și totuși are puterea să stea alături de el. Știu că ție
nu ți-au plăcut niciodată oamenii alcoolici.
– Matt… Unde sunt sticlele de whisky pe care le-am primit de sărbători?
– Le-am aruncat, mi-ai spus asta, în timp ce luam micul dejun.
M-am ridicat de la masă și m-am încruntat spre tine.
– Tu ai idee cât costă o sticlă? Și de ce, mă rog, le-ai aruncat? Dacă nu voiai să bei tu, le
puteam păstra pentru oaspeții noștri…
Nu am mai apucat să spun nimic. Te-ai ridicat de la masă și te-ai apropiat încet, dar
amenințător,spre mine. Ți-ai dat cămașa jos și mi-ai întors spatele. Până atunci nu
observasem… Apoi totul mi-a fost clar. Îmi spuseseși că tatăl tău fusese un alcoolic violent… Dar
nu mi-ai spus niciodată că te-a maltratat.
– Matt…
Am alergat spre tine și te-am luat în brațe. A fost unul dintre puținele noastre momente de
apropiere fizică.

Anna și Marlene m-au îmbrățișat strâns și au plecat împreună spre casă. Întotdeauna fac
curat a doua zi. Nu trebuie să mă stresez pentru nimeni… Până la urmă locuiesc singură.
Irina a sunat la ora 7 p.m., exact când serveam cina, însă nu am răspuns. La ora 10 p.m. am
apelat-o.
– Alo, Irina? am întrebat eu.
– Al dracului de telefon, Ema! Pentru ce naiba există, dacă tu nu răspunzi când te sun?
Vocea ei suna speriată și încordată. De obicei îmi spunea lucrurile acestea pe un ton jucăuș.
– Iartă-mă, aveam oaspeți.
– Ema…
Irina s-a oprit din vorbit. Am așteptat o clipă, crezând că încearcă să îmi facă o farsă.
– Sunt în drum spre tine.
–În drum spre mine? am întrebat eu puțin cam supărată. De ce ai veni din Europa tocmai la
mine… în momentul ăsta?
– Îți explic când ajung! a replicat tăios.
De obicei sunt o fire calmă, însă cu Irina, sora mea, niciodată nu am avut destulă răbdare.
– Irina! am spus eu nervoasă, este aproape miezul nopții și tu ai de gând să vii la mine? Să știi că
dacă te-a lăsat vreunul gravidă eu nu îți acceptul copilul, trebuie să fii mai res…
Irina m-a întrerupt violent.
– Ema! Taci odată! Nu sunt gravidă.
M-am dus în bucătărie și mi-am pus o ceașcă de cafea fierbinte.
– Serios? am întrebat eu plictisită. Și atunci? Ai nevoie de bani… mâncare… haine… pantofi?
Spune!
– Ema, nu mă enerva!
– Spune-mi, de ce vii! M-am săturat să apari pe nepusă masă!
Pentru un moment s-a făcut liniște. Se auzeau doar greierii.
– Matt…
– Ce este cu Matt? am întrebat eu.
– Este mort, a spus Irina mai mult șoptit.
Am privit telefonul și apoi ceașca de cafea. Am făcut un pas în față și picioarele m-au lăsat.
M-am trezit brusc a doua zi. Eram în camera noastră…Camera mea. Pleoapele îmi erau
grele, iar capul îmi zvâcnea de durere. M-am ridicat cu greu din pat și am ieșit din cameră
îndreptându-mă spre living. În aer se simțea un miros îmbietor de pâine prăjită, fursecuri și cafea.
Se auzeau ceștile puse pe masa din bucătărie. M-am îndreptat încet,după miros. Irina se ivea de
după cuptor. Nu m-a observat, astfel încât m-am apropiat de ea. Am atins-o pe umăr. A tresărit
imediat, s-a întors brusc încât m-a lovit în față. Am căzut în fund pe parchetul laminat. După ce
m-a observat, Irina a sărit să mă ajute.
– Ema! m-a ridicat și m-a ajutat să mă așez la masă. Ce naiba făceai pe la spatele meu?
– Voiam să te invit la dans, spun eu sarcastică.
– Știi că nu îmi place să dansez, își dădu ochii peste cap și mă luă în brațe. Ești bine? Ce te
doare?
Îmi pipăi brațul și tresar de durere.
– Mă doare brațul, spun eu zâmbind prostește.
– Cred că și capul este afectat…
Îmi ia capul în palme și mă mângâie încet. O îndepărtez.
– Sunt o.k. Vie!
Mă privește obosită.
– Atât vreau să știu.
Mă cuprinde din nou în brațe. Stăm îmbrățișate câteva secunde, după care mă
îndepărtează și se duse să îmi aducă o ceașcă de cafea. Mă așez obosită pe scaun. O privesc cum
își soarbe cafeaua. Mă observă că o privesc și îmi zâmbește gingaș.
– Ce cauți aici? o întreb eu mult prea direct. Irinei îi pieri zâmbetul și își așeză cu mâinile
tremurânde ceșcuța pe masă. Avea privirea în pământ. Mă apropii de ea și o privesc intens.
– Irina. CE CAUȚI AICI?
Își ridică privirea iar în ochi avea lacrimi. Trage o singură dată aer în piept și izbucnește în plâns.
– Ema, îmi spune numele printre suspine, trebuie să mă crezi că îmi pare rău!
O privesc pierdută și o îndemn să continue.
– Erau prea mulți… Nu a făcut față… Corpul ei tremură din toate încheieturile. O iau în brațe și
încerc să o calmez însă nu reușesc. Mă dă la o parte și se ridică de la masă.
– Avea banii firmei la el… Nu știu cum și-au dat seama… S-a oprit să facă plinul mașinii și…
Mă îndrept spre ea, dar se dă mai în spate. Tușește zgomotos și își suflă nasul în mânecile bluzei.
– Eu am apărut acolo din pură coincidență… Veneam de la petrecerea Violetei.
– Irina, o întrerup eu, cine a pățit ce? Nu pricep!
Irina continuă să vorbească:
– Au fost bărbați… L-au jefuit… L-au dezbrăcat de haine și…
Se duse spre chiuvetă și își umplu un pahar cu apă. Mă îndrept spre ea și o întorc cu fața spre
mine.
– Irina! țip la ea. Despre ce vorbești acolo? îi pun mâna la frunte. Nu ai febră. Ce ai pățit?
Mă privește pierdută după care mă strânge în brațe.
– L-au omorât… L-au omorât… Nu mai este.
O privesc îngrijorată.
– Irina, îi iau fața în palme, hai la medic! Nu te simți bine!
Mă îndepărtează violent.
– Aseară ți-am spus! L-au omorât! se așează la masă și își freacă mâinile. Eu rămân pe loc și
încerc să îmi amintesc ce s-a întâmplat aseară. Țin minte cina cu fetele… Un telefon sunând…
Irina la telefon… Apoi…
– A murit… șoptesc eu.
Irina începe iar să plângă iar eu nu mă mai țin pe picioare. Cu vederea încețoșată și
membrele ca de jeleu, mă așez pe podea. Respirația îmi este întretăiată. Atacul de panică și-a
făcut simțită prezența. Cu o secundă înainte, o zăresc pe Irina venind spre mine, apoi întuneric.
*
Se spune că trebuie să apreciem lucrurile pe care le avem. Eu nu am făcut asta. Nu am
apreciat niciodată faptul că tu îți făceai griji pentru mine… Nu am apreciat faptul că te-ai
căsătorit cu mine, când toată familia ta a fost împotriva mea… Nu am apreciat niciodată aceste
lucruri mărunte. Am vrut întotdeauna mai mult de la tine. Te doream mult prea mult, încât nu am
observat că te aveam deja. Poate că relația noastră fizică era aproape inexistentă, dar cea
spirituală nu era tocmai opusul. În fiecare dimineață trimiteai șoferul cu câte un buchet de flori,
care mai de care mai colorate. Îmi știai regimul alimentar și întotdeauna mi-ai atras atenția cu
privire la greșelile pe care le fac când mâncam. Mă iubeai. Mă iubeai de foarte mult timp. Înainte
de a fi soția ta am fost prietena, colega și rivala ta. Îmi aduc aminte de clasa a patra când m-ai
tras de păr din cauză că te-am bătut la șah. Mai târziu, m-ai apărat de un hoț de buzunare. Iar cu
mult mai târziu mă așteptai zilnic să ne întâlnim sub copacul casei mele. Părinții tăi niciodată nu
m-au suportat, credeau că te vreau doar pentru banii tăi. Îi înțeleg… Fiul celui mai bogat om din
oraș nu se poate afișa cu orice fetișcană. Însă eu nu eram orice fel de fetișcană. Eram cea mai
deșteaptă fată din oraș, câștigam locul I la toate concursurile și olimpiadele, eram preferata
tuturor. Nimeni nu ar fi putut gândi ceva rău despre mine. Până să te întâlnesc pe tine, nu am
avut niciodată o relație. Am respins toți băieții, nu voiam să îmi irosesc timpul prețios cu orice
„șmecher” de moment. Tu mi-ai demonstrat că erai mult mai mult. Te-ai prefăcut că nu ști
alcanii doar ca să fac meditații cu tine. Nu te-ai așteptat să te resping, însă am făcut-o doar ca să
îți demonstrez că eu aveam, și încă am, principii morale.

– Dacă vrei o distracție de moment, să știi că nu ți-ai găsit persoana potrivită! am spus eu.
Eram în sala de biologie, doar tu și cu mine.
– Dar nu la asta m-am referit, ai spus tu pe un ton jignit.
– De ce m-ai rugat pe mine? Și Colbert e la fel de deștept ca mine, te poate ajuta el. Veți putea
vorbi despre cuceririle voastre! Ți-am întors spatele și am plecat din sală. Ai venit după mine și
m-ai smucit de mână strivindu-mă de pieptul tău.
– Eu, mi-ai șoptit la ureche, vreau să iau meditații de la tine. Dacă voiam o distracție de moment,
crezi că îmi mai pierdeam timpul să te rog să mă ajuți? M-ai privit adânc în ochi și mi-ai dat
încet drumul la mână. Ai plecat și m-ai lăsat singură acolo, cu gândurile mele. Gândurile la
tine…

O lună m-am ferit de tine. Te observam mereu în pauze sau în apropierea casei mele, dar
nu am dat niciun semn. Să îmi controlez sentimentele a fost întotdeauna pentru mine un lucru
ușor. Eram invulnerabilă la jigniri, înmormântări, accidente etc. Doar că acum este vorba de tine.
Nu credeam că o să ajung vreodată să nu te mai am prin preajma mea. Am deschis încet ochii și
o lumină orbitoare m-a izbit în față. Respir lent. Membrele nu mi le mai simt. Încerc să ridic
capul din perne, să îmi dau seama unde mă aflu. Observ o încăpere în alb, pe partea dreaptă a
scaunului se află un fotoliu de dimensiuni îmbucurătoare, de culoarea ceaiului verde. În el, Irina.
Îmbrăcată cum o văzusem ultima dată, doarme. Încerc din nou să mă ridic, dar eșuez garantat.
Albul camerei mă amețește. Ochii mi se închid și primul lucru care îmi apare în vis ești tu…
Acolo suntem împreună… Nedespărțiți. Știu toate poveștile tragice de dragoste din istorie: Ines
de Castro și Regele Pedro, Heloise și Abelard, Romeo și Julieta etc. Nu știu dacă tu crezi că
povestea noastră este una tragică. Probabil că nu. Ai fi venit cu argumente potrivite care m-ar fi
scos din fanteziile mele. Încerc să am imaginea ta cât mai vie în memorie. Încet-încet chipul tău
îmi dispare iar pleoapele mi se deschid. În jurul meu se aud voci.
– Ema a suferit un șoc… De mai multe ori, spuse Irina. Prima dată a leșinat când a auzit vestea la
telefon. De dimineață, când ne-am văzut, a avut o pierdere de memorie, iar când și-a amintit…
Încerc să îmi îndrept privirea spre sora mea. Se află acum în partea stângă a patului meu
alături de un polițist. Chiar mă întrebam când o să își facă apariția…
– Domnișoară, astfel de vești nu se spun verde în față, o mustrează polițistul. Nu v-ați
gândit că o se i se întâmple ceva grav surorii dumneavoastră? Slavă Domnului că nu a suferit un
infarct sau că nu s-a lovit grav la cap.
– Știu… doar că…
Se oprește din vorbit și își pune mâna la gât. Îmi mișc buzele în încercarea de a scoate
câteva cuvinte, însă am gura uscată de sete. Polițistul își întoarce privirea spre mine și observă că
sunt trează. Îi face semn Irinei să îmi aducă un pahar cu apă și se apropie de mine. Se așează pe
scaunul de pe partea stângă a patului, Irina în partea dreaptă. Mă ridică în capul oaselor și îmi dă
paharul cu apă pe care îl beau pe nerăsuflate. Polițistul mă privește fix după care ia o poziție
serioasă.
– Îmi pare rău pentru pierderea suferită. Aprob din cap și îmi țin pumnii strânși.
– Domnul Hatton era prieten bun cu tata. Mergeau în fiecare duminică la pescuit.
Aprob din nou din cap. Știam cu ce te ocupi și cu cine ieși. Tu îmi spuneai întotdeauna cele mai
insignifiante detalii.
– Acum, oftează, să începem. Vă pun câteva întrebări. Domnișoară, își îndreaptă privirea spre
Irina, spune-mi totul despre seara în care a murit domnul Hatton. Sora mea își întoarse privirea
spre mine, avea fața roșie de plâns, părul ei de culoarea spicului de grâu era dezordonat – părea
murdar. Înghiții în sec și îi zâmbii pentru a o încuraja. Își șterse lacrimile și luă o atitudine de om
de neclintit.
– Joi seara mă întorceam cu mașina de la petrecerea Violetei Montana. Parcursesem 30 de km
până la stația de benzină unde trebuia să mă opresc ca să alimentez. Aveam volumul dat la
maxim – de obicei pentru a nu adormi – însă în acea zi nu ascultam.
Polițistul o opri pe Irina, notă ceva în carnețelul său. Îi făcu semn să continue.
– Mă apropiam de destinație. Eram foarte obosită și stresată. Când am ajuns, m-am dat jos și mam
îndreptat mai întâi spre baia benzinăriei. La intrare am observat mici dâre de culoare roșie,
dar nu m-am mirat, nu mi s-a părut un lucru ieșit din comun. Pe ușa de la intrarea în toaleta
doamnelor am observat dâre mai mari de culoare roșie. Atunci mi-am dat seama că e sânge. Am
împins ușa cu piciorul și înăuntru l-am văzut pe…
Se opri din vorbit și mă privi cu lacrimi în ochi. Am înghițit în sec și m-am uitat în altă parte.
–Continuă, o îndemnă polițistul.
– Era un corp în mijlocul băii, într-o baltă de sânge. Totul era plin de sânge: pereții, oglinda,
chiuvetele… Era ceva îngrozitor. Am ieșit țipând afară și m-am oprit în loc la intrare. În stânga
mea se auzeau pași și voci. Din cauza adrenalinei m-am îndreptat spre locul de unde se auzeau
zgomotele. Am scos spray-ul din geantă, în speranța că voi imobiliza persoana care ar vrea să mă
rănească. La cinci pași distanță au ieșit niște persoane cu cagule pe cap. În acel moment am luato
la fugă spre mașină. Nu m-au urmărit…Au fugit de acolo. Se opri din vorbit, era palidă la față
și broboane de transpirație se observau pe fruntea ei. Am apucat-o de umăr și am mângâiat-o.
– Continuă, Irina, continuă.
Aprobă din cap și își reluă atitudinea de mai devreme.
–Am sunat imediat la salvare și la poliție. În 5 minute au sosit la fața locului. Am coborât
tremurând din mașină și le-am explicat ce am văzut. Am mers împreună în… baie, și în
momentul în care l-am văzut din nou pe… Matt, m-am cutremurat. Hainele îi erau sfâșiate, corpul
era plin de tăieturi iar fața era intactă. Doar fața! Irinei îi dădură lacrimile și începu să suspine
zgomotos. Nu mai suportam să aud astfel de lucruri, nu mai suportam să aud ce ai pățit. Nu mai
voiam… Mă ridicasem cu greu din pat, refuzând ajutorul polițistului. La contactul cu gresia albă
am simțit un fior pe șirea spinării. M-am clătinat puțin pe picioare până să îmi găsesc echilibrul,
cu pași mici îndreptându-mă spre ieșirea din salon. Nimeni nu m-a oprit, de parcă nici nu m-aș fi
aflat acolo. Am ajuns pe holul recepției, dar nimeni nu mi-a remarcat prezența. Privesc în jurul
meu și văd doar oameni triști și speriați, durere și suferință. Îmi înconjor talia cu brațele mele
firave și mă îndrept spre ieșirea din spital. Afară vremea este una mohorâtă, exact ca sufletul
meu. Mă așez pe cea mai apropiată bancă și îmi îngrop fața în palme. Mă gândesc cum în numai
într-o zi am pierdut tot ce aveam. Mi-am pierdut voința de a mai trăi, speranța că mâine va fi mai
bine. Să fim sinceri, NU VA FI! Tu o știai prea bine, tu erai omul cu capul pe umeri, eu eram
visătoarea care credea că nu o să pățească așa ceva. Credeam că dacă fac fapte bune voi fi
răsplătită cu o viață ușoară.

Era o zi de duminică și mă întorsesem plângând de la piață.
– Ce ai pățit? m-ai întrebat tu îngrijorat după ce m-ai văzut plângând în hohote.
– Un copil mic era obligat de părinți să cerșească bani. Cel mic voia să meargă să se joace cu
alți copii, însă tatăl său l-a smucit de braț și l-a trântit la pământ. Cum e posibil așa ceva?! am
izbucnit eu. Tu m-ai luat în brațe.
– Și tata a fost violent cu mine. Deși eram cel mai bun la toate, tot nu îi eram pe plac. Alcoolul ia
agravat stările. Acum zâmbea iar în momentul următor mă lovea cu ce nimerea. Se credea
puternic, voia să vadă lumea la picioarele sale… chiar și pe propriul fiu.

Te-am privit uimită și atunci am înțeles. Nu putem schimba mentalitatea sau firea
oamenilor. Trupul a învățat mecanismul. Ești lovit, vei lovi la rândul tău din cauză că ți se pare
un lucru normal. Violența a existat de când lumea. Iar tu… Tu ai trăit-o până în ultimul moment
al vieții tale. Simt pe mână un strop de ploaie. Privesc cerul întunecat, aud tunetele ce prevestesc
o ploaie puternică. În numai câteva minute aceasta își face simțită prezența. Stau pe bancă în
speranța că ploaia o să îmi alunge suferința, o să-mi spele gânurile. Aștept… și aștept… dar nimic.
Mă ridic greoi și mă îndrept spre intrarea în spital. Hainele de pe mine sunt leoarcă, atârnând
greu pe corpul plăpând. Pleoapele îmi sunt de plumb, iar corpul îmi tremură de frig. Tu
întotdeauna îmi spuneai să nu stau în ploaie – o să răcesc. Acum o să îmi amintesc de acest lucru
de-abia după ce o să răcesc, tu nu o să îmi mai aduci aminte. La fel ca la ieșire, nimeni nu mi-a
observat prezența. Mă îndrept lent spre salon. În drumul meu observ o tânără mămică ce își
strânge în brațe copilul rănit. Este o imagine sfâșietoare. Dar merg mai departe și observ un tată
cu două fete bolnave. Le ține strâns de mânuțe și încearcă să rămână treaz. În ochi i se observă
grijile pe care le are și peste care cu greu o să treacă. Încerc să nu mă mai gândesc la alții, ei
oricum nu se gândesc la mine. Nu se gândesc la faptul că și eu sufăr. Ajung în salon. Din nou
albul acestuia mi se pare amețitor. Inspectez încăperea și îmi dau seama că sunt singură. Irina și
polițistul au plecat. Mă îndrept spre pat simțindu-mi corpul ca de plumb. Pe cearșaf observ un
bilețel: „Ne-am dus să luăm ceva de mâncare. Venim imediat, te iubesc.” Mototolesc hârtia și o
arunc la coșul de gunoi. Nu îmi place faptul că Irina a fost cea care te-a văzut în locul acela. Voi
v-ați înțeles întotdeauna bine. La un moment dat devenisem suspicioasă în privința relației
voastre de amiciție.

– Cum ți se pare sora mea? te-am întrebat într-o seară.
– Este o persoană cumsecade.
– Doar atât? am întrebat eu puțin nervoasă.
Ți-ai îndreptat privirea spre mine și m-ai luat de mână.
– Sora ta este și sora mea. O respect și mă respectă, nu ai de ce să îți faci griji. Te-am privit
rușinată.

Irina întotdeauna a primit ce era mai rău de la viață: violență, jigniri, umiliri și suferințe.
A pierdut o sarcină din cauza fostului ei iubit (a aruncat-o pe scări fiind în luna a 5-a de sarcină).
Am fost crudă când am întrebat-o la telefon dacă e însărcinată, dar întotdeauna a trebuit să am
grijă de ea după astfel de experiențe tragice. Când era bolnavă, venea la mine acasă, dacă pierdea
un concurs plângea zile în șir și nu o puteam opri. La capitolul relații știai că nu stă deloc bine. În
afară de tipul care a aruncat-o pe scări, au mai fost alți cinci, fiecare mai deplorabil decât celălalt.
Închid ochii pentru o clipă. Din nou îți văd chipul angelic, îți simt parfumul de mosc și încerc să
îl inspir cât mai mult, dar simt că mă sufoc.
Mă trezesc brusc din cauza unor zgomote. Ochii mi s-au mai obișnuit cu albul salonului,
dar observ flash-uri dinspre ferestre. Mă apropii de acestea și observ printre draperiile trase,
camere de filmat și oameni cu carnețele în mâini. Chiar mă întrebam când aveau să își facă
apariția acești vulturi însetați de știri. Tu întotdeauna i-ai urât și știu că nu îți place ca moartea ta
să fie mediatizată. Unul dintre acei oameni mă observă și se aruncă înspre geam pentru a-mi
fotografia chipul de văduvă. La vederea acestuia, se aruncă și ceilalți în lupta pozelor. Flash-uri
care mai de care mai orbitoare. Unul dintre ei încearcă să deschidă ușa, dar este încuiată. Eu nu
am închis-o, se prea poate ca Irina să fi făcut asta. Mă îndepărtez de ferestre și mă așez pe dunga
patului. Până atunci nu observasem, dar tremuram din toate încheieturile, iar inima îmi bătea
frenetic. Se aude ring-tonul unui telefon. Încerc să mă calmez și îmi dau seama că sunetul acela
ciudat este scos de celularul meu. Îl caut prin poșetă și îl găsesc printre mormanele de cosmetice.
Răspund la apel:
– Alo?
– Ema, îmi dau seama că este vocea Irinei, ești bine?
– D-da. De ce?
Tușește în telefon.
– Au aflat ziariștii unde stai. Este o harababură totală la tine acasă.
Răsuflu întretăiat.
– Sunt și aici. Știu care îmi este salonul.
Se aud voci răstite dincolo de ușă.
– Poftim?
Irina mai avea puțin și îmi spărgea timpanul.
– Cum se poate? Stai acolo, venim să te luăm. Să nu ieși afară din salon!
Înainte a mai spune ceva, apelul telefonic s-a încheiat. Rămăsesem din nou singură în
liniștea salonului. Zgomotele de afară se auzeau din ce în ce mai puțin. Flash-urile încetaseră. Mă
apropii din nou de fereastră și observ că nu mai e nimeni în fața salonului meu. Deschid ușa și ies
din captivitate. Pe hol, liniște. Un neon pâlpâie intermitent. Pe culoarul de un alb și mai orbitor
observ o bucățică de hârtie de culoare roșie. Îl ridic de pe jos și mă uit în stânga și în dreapta să
văd dacă Irina sosește. Hârtia este de mărimea unui carnețel. Scrisul este cu alb. Citesc conținutul
și prima oară nu am nicio reacție. Abia după ce îl citesc de mai multe ori îi înțeleg conținutul.
„Sunt mai aproape decât crezi. TU urmezi!”. Dacă până acum am fost întotdeauna slabă de
inimă, din momentul în care mi-am dat seama că asasinul tău este prin preajma mea, am prins
forță. Acea ființă oribilă care te-a luat de lângă mine va plăti!
– Ema!
Mă dezmeticesc și gândurile de răzbunare îmi dispar. O zăresc pe Irina venind spre mine.
Mototolesc hârtia și o bag în buzunarul halatului.
10
– Ce cauți afară?
Mă inspectează din cap până în picioare. Îi fac semn spre salon.
– Am stat înăuntru până să apari tu. Au dispărut ziariștii.
– Ți-au făcut ceva? mă întrebă ea îngrijorată.
– Nu. Ușa era închisă, nu au avut cum să intre. Apropo, mulțumesc că ai închis-o.
Irina mă privi dezorientată.
– Eu nu ți-am închis ușa. Nu știam că ești în siguranță. Eram la magazin cu polițistul când am
primit vestea că apartamentul tău este împânzit de ziariștii însetați de suferința ta.
Casc gura și încerc să îmi dau seama ce se întâmplă.
– Și atunci cine m-a închis în salon?
Irina ridică din umeri.
– Cine a făcut asta ți-a salvat viața. Stai liniștită, acum ești bine!
Eu nu înțeleg cuvântul acesta. O aprob doar de dragul de a nu începe să facem scenarii
sinistre. Ne ducem amândouă în salon și mă ajută să mă schimb. Și eu o ajutam pe ea când era
mică. Mi se pare că a trecut atât de mult timp de atunci… Timpul nu stă în loc.
Înainte de a ieși din salon îmi amintesc de bilețelul din buzunarul halatului și mă întorc după el.
Irina mă observă și mă întreabă suspicioasă:
– Vreun admirator secret?
– Poftim?! o întreb eu nervoasă.
Ea se dă câțiva pași în spate și mă privește afectată.
– Hey, era o glumă. Relaxează-te.
Încearcă să mă ia în brațe dar o resping.
– Ți se pare că am chef de glume? Matt este mort. Crede-mă, nu am chef de glumele tale
copilărești!
– Ema, încercam să fiu amuzantă. Știu ce a însemnat Matt pentru tine…
O opresc din vorbit.
– Nu îmi vorbi la timpul trecut. Pentru mine încă înseamnă foarte mult și va însemna pentru
totdeauna.
Se dă bătută și iese din salon, o urmez tăcută și încerc să îmi stăpânesc lacrimile. De acum încolo
voi fi singură, de acum înainte va trebui să mă apăr singură.

(Eugenia Miulescu – elevă la Colegiul Tehnic „General Gheorghe Magheru” Tg-Jiu, premiul I)