Cenaclul Columna Târgu-Jiu

Poezii de Viorel Surdoiu citite în ședința din 12-10-2017

NATURĂ STATICĂ

castele în nori
și flăcări în stele
ninsori nenăscute
înghețate pe vele cețoase
izvoarele par să asculte
cum turme de umbre
se ascund înapoi
sub gheața din lac
căutând nenăscutele ploi

MESAJ PELERIN

ceasurile se perindă
sub soare
răcoare-i sub umbra gândului de tine
e bine
aproape-s trecute cele ce grele ne par
si zâmbetul roșu ne-alungă reproșul
revederii neîntâmplate

voi veni ca un sihastru
când va fi să fie să vin
cuvântul lin și ascultare să-ți închin privirii tale îndoite

CA O MANTIE

începuse geneza iertării
poveștile-și rânduiau rostul rătăcit
în toanele toamnelor
torentele timpurilor
se revărsaseră
înapoia zărilor
devenite pergament
încrustat
ca o mantie
privirea
tăcerea
soclul pustiu
sufletul fugise
cu sine

ÎNCĂ DE CÂND

mâine voi fi pasăre
voi părăsi soclul tălpilor
și mă voi înființa
în ființa visului tău
încă de azi
încă de ieri
încă de când
nu știam că visăm

DOAR CU SUFLETUL

m-am întins peste tine pământ
cu privirea dată de ochiul ce simte fiecare unduire a culorilor tale
mă hrănesc cu ele atingându-le decât cu sufletul
pentru că lui îi e foame de toate formele tale
tu îmi ești trup
și lumina dinlăuntrul meu
e a cerului pe care îl prefaci

e primăvară

(Viorel Surdoiu – poezii citite în ședința din 12-10-2017)

Anunțuri

Ședința cenaclului „Columna” din 12.10.2017 Viorel Surdoiu poezie

Am început un nou an de activitate – fiindcă, iată, ne desfășurăm ședințele pe structura anului școlar!
Și-am intrat direct în pâine, într-o întâlnire (în fapt, reîntâlnire!) cu poeziile lui Viorel Surdoiu. După o vară-vacanță, în timpul căreia Viorel a scris, a pictat și-a fotografiat, în seara de joi ne-a prezentat câteva din creațiile ce vor fi adunate în noul său volum. Ascultate în liniște, versurile ne-au confirmat ce știam deja de mult timp: Viorel este poet, cu un limbaj propriu, cu un stil propriu de a pune cuvintele pe hârtie, cu rime jucăușe, cu un soi de originalitate proprie în felul în care-și expune trăirile și părerile personale. Autorul se ascunde, se disimulează în spatele propriilor vorbe, făcându-ne să credem că am văzut totul, când, de fapt, am văzut foarte puțin din ceea ce el vrea să ne arate. Poeziile lui Viorel sunt – obligatoriu! – de re-citit după un timp, de re-luat și re-trăit, pentru a le bucura într-o descoperire totală.

Revista „Confesiuni” Centrul Brâncuși numerele 38-46

Revista „Caietele Columna” nr. 3 / 2017

Numărul 3 din anul 2017 debutează cu un editorial intitulat „De ce n-avem rezultate?” semnat de Lazăr Popescu.

În cuprinsul ei îi găsim pe Gheorghe Grigurcu – „Antiteza cea mai relevantă a spontaneității”,

  • critică şi cronică: Antonia Bodea, Valeriu Butulescu, Ion Popescu-Brădiceni, Paula Romanescu, Ion Trancău;
  • proză: Ion Dincă, Ion C.Duţă, Ion C. Gociu, Gheorghe Andrei Neagu, Aneta Pioară, Adina Popescu, Victoria Stolojanu-Munteanu
  • eseuri şi studii: Barbu Cioculescu, Constantin Dram, Andreea Măciucă, Mihai Sporiş, Al. Florin Ţene, Rocselana Verdeş
  • poezie: Gelu Birău, Ion Căpruciu, Radu Cârstoiu, Maria Popeangă Cornoiu, Nicolae Dragoş, Eugen Evu, Doru V. Fometescu, Adrian Frăţilă, Liliya Gazizova, Ana Gogălniceanu, Nicolae Gugu, Ion Mocioi, Cosmin Miuţe, Lazăr Popescu, Silviu Doinaş Popescu, Nicolae Rădoi, Florian Saioc, I.D.Sicore, Dumitru Tâlvescu
  • restituiri şi evocări: Nicolae Mătcaş, Tudor Voinea
  • teatru şi cronică teatrală: Ecaterina Chifu
  • traduceri: Tudor Arghezi tradus în limba franceză de Paula Romanescu
  • ilustrații: Mariana Frătița – artă decorativă

Revista poate fi citită aici:
„Caietele Columna” nr.3/2017

Adeverinţă pentru veşnicie – (Adrian Frăţilă, Dodikai, poezii, Editura „Măiastra”, Târgu Jiu, 2016)


Cumva pentru a echilibra o balanţă nedrept înclinată, purcedem a scrie o predoslovie despre ultima carte a unui mare poet din Gorj, insuficient cunoscut marelui public cititor de poezie, creator de înaltă condiţie, un demiurg creator fantast şi aristocrat al stărilor de graţie capturate în veşnică pândă spre marea poezie.
Poetul Adrian Frăţilă iese foarte rar din bârlogul său de ascet trăitor în legendă, la câte o manifestare culturală de anvergură şi din când în când la prestigioasele şedinţe literare de la Şcoala de literatură de la Târgu-Jiu, „Columna”. Am primit cu bucurie şi nespusă încântare ultima domniei sale carte trimisă cu poştalionul la Bucureşti, Dodikai, o carte în care, ajuns la greutatea cuvântului său întrupat din cuvântul de început, născut şi nu făcut din lumină, ne dă câteva telegrame poetice de rară frumuseţe şi indicibilă sensibilitate.
S-au spus câteva lucruri despre poet: că este baladesc, ba că ar fi ceva romantic cu ceva expresionism, oniric, un pic bacovian, etc. Apoi dacă pentru aceste inexactităţi au făcut colegii noştri de breaslă doctorate, am putea propune să se mute doctoratele în gimnaziu, tot una e.
Despre plugarul aerian ( vezi La arat văzduhul, cartea de poezii din 1998), Adrian Frăţilă pot spune, fără bâlbe, îndoieli, cuvinte frumoase date ca reciprocitate, că este Poet, poet în toată plenitudinea creaţiei artistice, în toată splendoarea şi măreţia poeziei care a înmărmurit şi va uimi de-a pururi oamenii trăitori de frumos şi de înalte stări revelatorii şi iluminatorii ale miracolului cosmic al divinităţii revărsate în noi şi cu ajutorul confratelui nostru de la Gorj, Adrian Frăţilă, Poetul.
Ca un veritabil templier al unui înalt ceremonial orfic, Adrian Frăţilă deţine un secret al său prin care depistează necontenit fulgurante şi revelatorii punţi de tremur spre împrejmuirea augustă a stărilor cosmice pe care, poetul, în solitudinea sa meditativă, poate chiar un fel de transă, le simte şi ni le revelează nouă, profanilor însetaţi de frumos şi doritori de a trăi stări mistice întru frumuseţea ascunsă a lumii: Se face dintrodată prea târziu/ Deja mi-e frig de iarna următoare/ O clipă fiul nu îmi este fiu/ Ci teama dintre noi şi depărtare// Dacă eşti tânăr ori cărunt şi vrei/ Să deturnezi luceferii în sânge/ Rămâne doar arsura, domnii mei/ Şi uneori favoarea de a plânge// Nu ştiu mai mult decât mi-e dat să pot/ Lumina e stocată-n diamante/ În acest veac pragmatic şi bigot/ Cuprins între terţinele lui Dante. (Mi-e frig de iarna următoare, pag. 33).
Călător cu spiritul său prin lumi cosmice pline, dar şi goale, poetul ne arată dintru începutul cărţii sale ce este neantul: E-o curgere domoală ca şerpii în cetate/ Unde-a rămas zăvorul din urmă să-l închizi/ Nimicul fără margini deja-i la porţi şi bate/ Cum depărtarea bate în aştrii ei livizi (Neantul, pag. 9), ca o dimensiune/ proiecţie răsturnată a hăului cosmic în golul nostru interior mai degrabă, decât ca o pustietate a Universului, astfel că un pic mai departe, la pag. 17, în Ferestre prin care nu vedeţi, principiile de guvernanţă a lumii se răstoarnă ca într-o imagine întoarsă în oglindă şi o cădere într-un gol amnezic al memoriei lumii, în care, fiind într-o desfacere din dualitatea corp-suflet, fiecare ia ce poate, unii trupul, alţii sufletul: Trăsuri pâlpâitoare aşteaptă lângă scări/ S-au stins toţi vizitiii – mileniul e târziu/ Din sparte cavalcade trec năluciri călări/ Crâşmarii-şi dau cămaşa pe-o litră de rachiu// Procesiuni conspiră cu lespezile vechi/ Sub marile ferestre prin care nu vedeţi/ Urcând şuierătoare prăpăstii la urechi/ Şi proaspete ghirlande de spaimă în pereţi// Când ard comori în turnuri şi intrigi în cămări/ Şi taine bat sigiliul pe ne’mpăcate guri/ Cum între trup şi suflet se macină vânzări/ Măcar ce-ţi aparţine – ca un pungaş să furi.
Ca un continuu căutător de puncte pe care să îşi sprijine credinţa, şi poate o clipă şi genunchii răniţi de trecerea meteorică a luminii, poetul ne mărturiseşte, după lungi căutări, că Focul nu-i la cer (pag. 34): Foşneşte a-ndoielii crudă floare/ Strivită-n rugă sub genunchii goi/ M-aş sprijini de-un umăr – dar mă voi/ Propti în sinea mea-n continuare// De-ar fi să pierd promisa înălţare/ Refuz doar cu smerenie s-o cer/ Şi ard strigând că focul nu-i la cer/ Ci numai în fiinţa care doare. Aflând că focul e doar în fiinţa care doare (simte), călătorim mai departe spre taina următoare în care Frăţilă ne spune ca şi cum ar şopti că Singurătatea clipei e vasta piramidă/ În care faraonii desăvârşesc tăceri (Singurătatea clipei, pag. 34), astfel că spre sfârşitul acestei călătorii iniţiatice, pelerinii spre înaltul oracol al definirii celor văzute şi nevăzute află că „învinşii” sunt de fapt nişte învinşi de zâmbete în templul unui vis, osândiţi sufleteşte la arderi Prin trandafiri impudic de aprinşi/ Zvârliţi în răni celor nedrept învinşi. (Cu zâmbete ucis, pag. 38).
Într-un moment de autoreflexie, într-o frumoasă auto-trans-scriere autoimagistică, poetul tălmăcitor se oglindeşte în afara sa, autodefinindu-se ca o făptură translucidă din sticlă, care în dreptul stelei devine cel ce măreşte imaginea universului pentru a fi observat de semeni: Priviţi, eu sunt de sticlă; nu vreau să vă rănesc/ Dorinţa de-a pătrunde cu ochi acizi prin mine/ Când invocaţi spre roiuri ciudate de albine/ Să toarne-n locul stelei un fagure ceresc// Nu las nici umbră care iluzia să rupă/ Cum stau în dreptul stelei ca un contur de geam/ Dar steaua face semne din lacrima ce-o am/ Şi trupul îmi devine ameţitoare lupă. ( Lupa, pag. 43).
În fiecare pas-vers spre mai departele apropiat de sine stă câte o înfrângere a unei victorii asupra meşteşugului de a şlefui tăceri printre aşteptările cosmice. Învins şi învingător, amândoi strânşi laolaltă într-un singur chip, îşi strigă victoria în sine şi înfrângerea în oglinda întoarsă cu apele în sine. Fiecare vers e o treaptă spre un adânc; poetul coboară în sus – înaintează în albul încărunţirii veşniciei şi evoluează iniţiatic în răzvrătirile astrelor căzute în interogaţii fiinţiale.
Din când în când, în câte o galaxie răzleaţă, spiritul face câte o haltă spre a admira umbra amintirii pierdute în urmă-i. Voaluri de tăceri îl învăluie şi binecuvântă cu linişti ce au aripi de fantasme. Treceri printre umbre şi spectre uimesc şi limpezesc ochii prefăcuţi în fântâni; încă o aruncătură de rază şi vei ajunge, Poete, în Lumina Supremă.
Rămâne în urmă, la intersecţia luminii cu timpul, o inscripţie pe o zare înroşită de amurgul răsturnat în eclipsa retinei pictate cu uimiri: Adrian Frăţilă.
ALENSIS DE NOBILIS
(articol preluat din „Gorjeanul”)

Viorel Surdoiu în revista „Argeș” nr. 6 iunie 2017

„Trei păcate” – piesă de Eugenia Miulescu

TREI PĂCATE

PERSONAJE:
Agamemnon – soţul Climentrei
Climentra – soţia lui Agamemnon
Oreste – fiul Climentrei şi al lui Agamemnon
Electra – fiica Climentrei şi a lui Agamemnon
Egist – amantul Climentrei

ACTUL I
Tabloul I
Un birou simplu. Lumina becului pâlpâie slab. CLIMENTRA şi cu AGAMEMNON intră împreună, râzând.
CLIMENTRA: De ce m-ai adus aici?
AGAMEMNON (o ia de mâini şi o priveşte tandru): Ceea ce am să-ţi spun, nu poate fi spus oriunde.
CLIMENTRA: Haide, spune!
AGAMEMNON (se muşcă de buze nervos): Ştii că îţi vorbeam zilele trecute că ar putea fi o şansă mică de a pleca la război.
CLIMENTRA (neliniştită): Şi…?
AGAMEMNON (se uită lung la belcul care pâlpâie): Becul ăsta trebuie schimbat.
CLIMENTRA (îl zdruncină pe soţul ei): Lasă becul acum! Spune ce aveai de spus!
AGAMEMNON: Îl voi schimba cât mai apuc.
CLIMENTRA: Ce?
AGAMEMNON (se eschivează): Voi cumpăra un bec mai bun, cu un consum mai mic. Durata de viaţă în medie pentru un bec economic este de 10 – 15 ori mai mare decât a unui bec normal, cu incandescenţă.
CLIMENTRA: Agamemnon, lasă becurile! Te-a lovit Alzeihamer-ul?
AGAMEMNON (amuzat): Ce ai dragă, la vârsta mea? Sunt mai puternic decât stejarul, mai feroce decât un leu, mai… (CLIMENTRA bate din picior supărată).
CLIMENTRA (nervoasă): Spune odată motivul pentru care m-ai adus aici!
AGAMEMNON: Am fost ales.
CLIMENTRA (îşi ţine respiraţia un moment): Nu…
AGAMEMNON (se plimbă pierdut prin birou): Voi pleca mâine.

Până la sfârşitul tabloului, figura CLIMENTREI va oscila între bucurie şi tristeţe.
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Ştiu că îţi va fi greu , ţie şi copiilor, însă mă voi întoarce sănătos.
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Trebuie să înţelegi, să mă înţelegi, Climentra. Eşti o femeie puternică. Am încredere în tine!
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Nu te voi lăsa singură cu copii. Egist va fi tot timpul la comanda ta.
AGAMEMNON o ia de mâini pe CLIMENTRA şi o sărută pe obraz. Aceasta îl îndepărtează.
CLIMENTRA: Nu te voi opri din plecare. Nu îmi permit lucrul acesta. Ai doar grijă de tine şi întoarce-te bine.

AGAMEMNON încearcă să o ia în braţe pe soţia sa. Aceasta face doi paşi înapoi şi îi face un semn crispat să plece.
AGAMEMNON (pe un ton solemn): În momentul acesta am cele mai mari emoţii… Vă voi lăsa pe voi, Oreste, Electra şi pe tine, Climentra (CLIMENTRA îşi are privirea îndreptată în altă parte) singuri… Dar nu fără apărare. Neliniştea îmi hărţuieşte membrele în acest moment, este acolo, înăuntrul meu…vie şi necruţătoare.
CLIMENTRA: Teatru ieftin… Dacă ai fi ţinut cu adevărat la noi, nu ne-ai fi părăsit pentru o slujbă.
AGAMEMNON (pe un ton jignit): Nu este orice fel de slujbă! Voi lupta pentru ţară!
CLIMENTRA (îşi dă ochii peste cap): Că ţara va face ceva pentru noi în final…
AGAMEMNON: Lupt pentru ea, e normal să ni se întoarcă favoarea!
CLIMENTRA (sarcastică): Păi da, că doar te cheamă pe tine Agamemnon!
AGAMEMNON (visător): De va fi să mor, voi fi omagiat…
CLIMENTRA: …vei fi ars şi apoi îngropat…
AGAMEMNON: …îmi va fi scris numele în istorie…
CLIMENTRA: …apoi şters, din cauza numărului mare de „eroi”…
AGAMEMNON: …iar în final nu voi fi uitat aşa uşor…
CLIMENTRA: …vei fi uitat şi de proprii tăi copii!

AGAMEMNON tresare la ultimele vorbe şi se trezeşte din reverie.
CLIMENTRA: Vreau să mă laşi singură…
AGAMEMNON: Desigur. Dar nu uita…
CLIMENTRA: Nu îți face griji… Nu voi uita niciodată că ai ales munca în defavoarea familiei tale.
AGAMEMNON: Climentra…
CLIMENTRA: Ieși!
AGAMEMNON iese din birou. CLIMENTRA îşi freacă mâinile cu un tremur nervos. Respiră precipitat şi iese fugind din birou. Becul se sparge cu un zgomot înfiorător. Se aud tunete şi fulgere.

Tabloul II
CLIMENTRA (plictisită): A plecat… Dracu să-l ia pe drum! A plecat când aveam cea mai mare nevoie de el. A lăsat doi copii şi o nevastă în urmă…ce-l interesează pe el?! (se plimbă şi cotrobăie prin cameră). Vrea să lupte pentru ţară. HA! Ce va face ţara pentru el? De va fi să fie mutilat, cine va trebui să aibă grijă de el? Cine îi va suporta mofturile? Cine îl va îngriji?! EU! Nefericita de mine…
Se aşază în şezut şi priveşte spre public.
CLIMENTRA: Ce-i pasă lui, chip de lut, dacă oi fie eu sau alta? Dar aşa sunt bărbaţii… Nerecunoscători! Mi-am sacrificat jumătate din viaţa pentru el şi pentru copii lui. Acum pleacă la război, că parcă eu nu oi ști ce o să facă el pe acolo! A uitat poate că am fost asistentă medicală. Fiecare soldat, amiral, sergent, naiba ce-or mai fi fost, avea câte o seară liberă în care făcea ce voia, şi cu cine voia. Le-am văzut comportamentul. Copii nemulţumiţi ce sunt! Nu îi poţi satisface cu nimic! (lovită de un tremur). Dar eu nu mă plâng, ci doar încerc să pricep.

Se ridică, râde nervos şi sparge câteva obiecte din cameră.
CLIMENTRA: Te urăsc, Agamemnon! M-ai lăsat aici doar ca să mă înfund şi mai mult! Ştii cât de rău îmi face aerul de aici, oamenii de aici, totul! Am vrut să mă apuc de predat greaca, nu m-ai lăsat…

Se aude vocea lui AGAMEMNON pe fundal: O femeie trebuie să aibă grijă de soţul ei şi de copii, atât! La ce îţi trebuie ţie să îi înveți pe alții? Spală, calcă, lustruieşte, că doar nu te-am luat ca să mă uit la tine!
CLIMENTRA (tremură râzând): Proasta de mine…proasta de mine! Ce credeam? Nici eu nu mai ştiu. Mi-a promis o viaţă frumoasă în doi, bucurie şi fericire. Am primit pe dracu-n traistă-nfăşurat! Nici după ce i-am făcut doi copii nu a fost mulţumit. NU, păi cum aşa! Trebuie să domini femeia, nu-i lăsa nici un pic de libertate, de fericire, de mulţumire sufletească!

CLIMENTRA îşi opreşte monologul. Se deschide uşa de la cameră, scârţâind. EGIST intră cu un aer misterios. Priveşte în jur dezastrul făcut de CLIMENTRA.
EGIST: Un dezastru făcut pe măsura ta.
CLIMENTRA: Piei din ochii mei, şarpe!
EGIST (râde): Climentra, încetează cu insultele astea ieftine. Erai mai bună înainte.
CLIMENTRA (îl scuipă în faţă): Ai venit să îţi vezi prada? (ironică) Ţi-a lăsat stăpânul tău cale liberă şi acum vii să îţi faci simţită prezenţa?
EGIST: Agamemnon mi-a lăsat ordine clare.
CLIMENTRA: Nici nu mă aşteptam la altceva din partea lui. Sper că ţi-a lăsat totul pe o listă pentru că vezi tu, nu prea pari tu aşa dezvoltat la minte.
EGIST: Focoasă.
CLIMENTRA (îl plesneşte peste faţă): Piei din ochii mei!
EGIST: Poate mai târziu…
CLIMENTRA (nervoasă): Hai, poate mai acum!

EGIST o ia forţat pe CLIMENTRA în braţe şi o imobilizează.
EGIST: Când era Agamemnon prin preajmă nu îmi vorbeai astfel.
CLIMENTRA (zbătându-se): Nu-l aduce în discuție!
EGIST (îi şopteşte CLIMENTREI la ureche): Şi eu m-am săturat de Agamemnon, la fel ca tine. Indiferenţa care ne-o serveşte este umilitoare (cu mişcări încete, o eliberează pe CLIMENTRA din strânsoare). Îi sunt omul cel mai încredere pentru că altfel nu aş fi putut supravieţui. Exact acelaşi lucru faci şi tu! Îl suporţi pentru că altfel nu ai putea supravieţui. Te macină tristeţea, te doare furia şi indeferenţa lui.
CLIMENTRA: Acum minți ca să scoți ceva de la mine… N-ai să vezi! Fii tu cât de credincios ai vrea, însă pe mine nu mă prostești!
EGIST (surâde nervos): Te maltratează, te umilește și nu te respectă. E omul tău, și stăpânul meu. Întotdeauna, în toate cărțile citite, servitorul cui crezi că i se confesa în final? Stăpânei cu inima frântă, sau stăpânului – tiranul necruțător? Am văzut și auzit tot ceea ce ai pătimit. Faptul că a plecat la război nu ar trebui să te supere.
CLIMENTRA (tristă): Sunt femeie… I-aș fi iertat orice. Dar faptul că m-a lăsat aici, singură…închisă în casa asta, nu!
EGIST (pe un ton de complice): Nu e un lucru rău să îl urăști. Ai face un păcat dacă ai ține toată frustrarea aia înăuntrul tău!
CLIMENTRA (tremură): Îl urăsc!
EGIST: Îl deteşti.

CLIMENTRA se duce la tabloul soţului ei, îl ia în mâini, şi cu o privire de om nebun, îl rupe.
EGIST: Nu te credeam în stare.
CLIMENTRA (şoptind): Nu mă cunoşti…
EGIST: Îmi va plăcea să te cunosc (o atinge senzual).
CLIMENTRA (cu un zâmbet de satisfacţie): Să se facă întuneric!
EGIST: Ăsta este începutul nostru: Al meu, şi al tău!

Se aud tunete şi fulgere de afară. ORESTE şi ELECTRA intră în cameră ţinându-se de mână. EGIST va privi întreaga scenă de undeva dintr-un colţ, cu un zâmbet de plăcere pe faţă.
ELECTRA (către CLIMENTRA): Mami, Oreste nu poate adormi din cauza furtunii. Poţi veni să îl culci tu?
CLIMENTRA (cu privirea pierdută): Nu, nu pot. Duceţi-vă înapoi!
ELECTRA (adormită): Mami, te rog. Oreste e foarte înspăimântat de furtună.
CLIMENTRA (nervoasă): Copilă proastă, ce cuvânt nu înţelegi din ceea ce ţi-am spus?!

ORESTE frecându-se la ochi somnoros, se îndreaptă spre CLIMENTRA. Aceasta îl respinge brutal. Cel mic începe să plângă.

CLIMENTRA (către ELECTRA, furioasă): Ia-l de-aici, nu vreau să-l văd! Plecaţi amândoi! Plecaţi!
ELECTRA (priveşte stupefiată rămăşiţele tabloului tatălui ei şi apoi pe CLIMENTRA): Tata…
CLIMENTRA (râde nervos; o plezneşte pe ELECTRA peste faţă): De-acum înainte, în casa asta, nu vreau să mai aducă nimeni vorba despre Agamemnon! Staţi departe de mine! A plecat, plecat să rămână! Pe morţi nu trebuie să-i pomeneşti.
ELECTRA: Tata nu este mort.
CLIMENTRA (râzând): Dar va fi…
Se aud din nou tunetele şi fulgerele. ORESTE plânge din ce în ce mai tare. CLIMENTRA îşi pune mâinile la urechi şi bate din picioare nervoasă. ELECTRA speriată de tot ceea ce vede, îl ia în braţe pe fratele ei şi pleacă, împiedicându-se, din cameră.

ACTUL II
Tabloul I

Nechezat de cai şi tropote de copite. ORESTE şi ELECTRA se ţin de mâini şi ţipă de bucurie. Acţiunea se ţine în curtea casei. Vântul bate uşor, însă pe parcurs va deveni mai puternic. AGAMEMNON apare călare, rănit la braţul drept.
ELECTRA şi ORESTE (fericiţi): TATĂ!
AGAMEMNON (puţin crispat): Copii…
ELECTRA: Tata a venit!
ORESTE: Tata a venit, a venit!

Cei trei se iau în braţe şi cad pe jos din cauza euforiei. CLIMENTRA apare îmbrăcată subţire şi afişează o faţă stupefiată.
CLIMENTRA (cu un tremur al vocii): Agamemnon….
AGAMEMNON (ridicându-se cu greutate): Ţi-am spus că mă voi întoarce.
CLIMENTRA (încearcă să îşi ţină în frâu nervozitatea): Da, văd asta…
AGAMEMNON: Şi…eşti fericită?
CLIMENTRA (mimând fericirea): DA!
AGAMEMNON (se îndreaptă spre ea pentru a o lua în braţe): Eşti mult mai frumoasă.
CLIMENTRA: Mda, vremea este de vină.
ELECTRA (sărind să îl îmbrăţişeze pe AGAMEMNON): Ce bine că te-ai întors!
AGAMEMNON: Copila mea, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine!

CLIMENTRA le face semn copiilor să plece. Aceştia stau în loc pentru un moment, după care fug în casă.
AGAMEMNON: De ce nu i-ai lăsat să mai stea cu noi?
CLIMENTRA: Avem lucrurile noastre de adulţi de discutat.
AGAMEMNON (mieros): Deci…trebuie să plecăm în camera noastră?
CLIMENTRA (înghiţind în sec): Mda, camera noastră ne aşteaptă.
AGAMEMNON (se îndreaptă spre soţia lui; o ia în braţe tandru): Ţi-am spus că eşti mai frumoasă?
CLIMENTRA (îşi dă ochii peste cap): Da… Eu ţi-am răspuns că vremea este de vină.
AGAMEMNON: Trebuie să te mai las singură pe timp de furtună. Văd că îţi prieşte.
CLIMENTRA (ironică): A fost minunată vremea! Mi-a schimbat perspectiva despre viaţă.
AGAMEMNON: Mă bucur să aud asta.
Se lasă o tăcere stânjenitoare pentru un moment între ei. AGAMEMNON o studiază din cap până-n picioare pe CLIMENTRA.
AGAMEMNON: Parcă te-ai schimbat.
CLIMENTRA: Ai mai spus asta o dată.
AGAMEMNON (mijind ochii): Nu contează…

Tabloul II
Acţiunea se petrece într-un dormitor întunecos.
Pe tot parcursul tabloului, se vor auzi sunete ciudate. Lumina este una roșie, difuză. CLIMENTRA se află pe podea. În jurul ei sunt lumânări de rugăciune și o carte. EGIST se află în semiobscuritatea camerei.
CLIMENTRA (rostește o incantație): Zei, ați fost martorii a tot ce am pătimit! Nu cer decât dreptate divină! Da, mă voi naște din păcat, primind o altă soartă. Frică nu îmi este! De greul negrul veșnicii…te rog a mă desface!
EGIST: Doar câteva momente…
CLIMENTRA: …ne vor desparte…
EGIST: Voi fi al tău…
CLIMENTRA: …voi fi a ta…
Se întunecă încăperea. Are loc ritualul de împerechere dintre CLIMENTRA și EGIST (acest moment va fi reprezentat printr-un dans al umbrelor).
Totul revine la normal. Pe pat este o sticlă de băutură, un coș cu fructe și o bucată de material. CLIMENTRA își împletește părul fredonând un cântec. EGIST va apărea puțin mai târziu în tablou.
AGAMEMNON intră beat în încăpere.
AGAMEMNON (fredonează, sughițând din când în când): Șapte zile am de trăit, și pe toate-eee vreau să le beau! Nu am altceva de făcut în viață… să beau!
CLIMENTRA (șoptind): Cu ăsta mi-am pierdut eu tinerețea…(aparté)
AGAMEMNON (tare): Lângă tine am zile cu soare…
CLIMENTRA: Ai pe naiba. E furtună afară toată ziua.
AGAMEMNON dansează, împiedicându-se, câțiva pași de balet. CLIMENTRA își continuă lucrul.
Acesta se oprește, deodată, în mijlocul camerei și se uită insistent la CLIMENTRA.
AGAMEMNON (sughițând): Nevasta mea frumoasă… Nici nu știi ce dor mi-a fost de tine.
CLIMENTRA (ironică): Și mie.
AGAMEMNON (zâmbește tâmp): Inima îmi dă pe dinafară de…de… Am uitat cuvântul.
CLIMENTRA (înghite în sec cu o grimasă): Mă bucur…
AGAMEMNON (se apropie țopăind): Nu ești fericită?
CLIMENTRA (râde nervos): Cine nu și-ar dori să fie-n locul meu? Sunt în al nouălea cer! Sunt o simplă unealtă a ta… Un singur obiect de plăcere. Nu îți pasă, și nici nu îți va păsa de fericirea mea!
AGAMEMNON: Nuuuuu… Ești scumpica mea!
CLIMENTRA (râde): Vino-ți în fire, om bătrân și beat!
AGAMEMNON (o ia cu greu în brațe): Știi… (confesându-se), mi-a fost cu-adevărat dor de tine.
CLIMENTRA (încearcă să iasă din îmbrățișare): Încearcă să mai bei și niște apă… Aia nu îți face rău, așa cum crezi tu.
AGAMEMNON (o strânge și mai tare în brațe): Iartă-mă pentru tot ceea ce am făcut. Sunt un dobitoc bătrân și fără suflet. Voi, femeile, sunteți resortul care pune totul în mișcare pe lumea asta. Sunteți un nimb misterios de poezie…
CLIMENTRA (reușește să scape din îmbrățișare): Spui acum vorbe pe care rațiunea le respinge, dar sufletul le dorește. Ai plecat ca și cum eu nici n-ș fi existat! Crezi că nu am suflet ca să pot suferi? Degeaba vii cu vorbe dulci acum! Răul e făcut deja! Femeia oricât ai studia-o, va fi întotdeauna un subiect nou. Crezi că mă cunoști doar pentru că mi-ai atins trupul. Te înșeli amarnic! Sufletul mi-e la fel de ferecat precum templele faraonilor.
AGAMEMNON (revine la starea de beție): Mă duc să mă culc.
AGAMEMNON aruncă tot ce se găsește pe pat și se aruncă pe saltea. După câteva secunde se aude sforăind.
CLIMENTRA (se întristează): Nici nu mă așteptam să vorbești serios… Amorul e ca scarlatina, trebuie să treci prin el. Trebuie să găsesc un vaccin pentru dragoste, așa cum există unul pentru variolă.
EGIST apare de undeva din semiobscuritatea camerei. Surâde la vederea lui AGAMEMNON sforăind.
EGIST: Uite bravul luptător.
CLIMENTRA (ironică): Brav precum un melc.
EGIST: Jignești melcii.
Cei doi se apropie de AGAMEMNON și îl privesc. Toarnă conținutul sticlei cu benzină peste bărbat și pe saltea. Adună tot ce se găsește din lemn din cameră și le așază lângă AGAMEMNON.
EGIST (către CLIMENTRA): Pasul doi trebuie pus în aplicare.
CLIMENTRA: Știu prea bine planul.
EGIST: Ești sigură că vrei asta?
CLIMENTRA (ridică din umeri): Acum nu mai pot da înapoi.
EGIST: Dar ai face-o?
CLIMENTRA (zâmbind): Dă-i foc.
EGIST, cu ajutorul unor chibrituri, dă foc patului. Flăcările cresc din ce în ce mai mari. Se aud plânsete de copii.
EGIST: Și-or fi dat seama?
CLIMENTRA (plictisită): Nici că îmi mai pasă. Sunt o molie căreia i s-a dat jos cu forța crisalida pentru a înfrunta luminile aspre și furtunile înspăimântătoare ale vieții.
CORTINA

Eugenia Miulescu
(piesă citită în ședința de cenaclu din 20-05-2017)

Ședința cenaclului „Columna” din 25.05.2017 Eugenia Miulescu teatru

Consecventă, Eugenia Miulescu a continuat să scrie teatru, perfecționându-și stilul și… personajele! A participat la mai multe concursuri școlare, a și jucat în piese și filmulețe, iar la întâlnirea cu membrii cenaclului a citit (ajutată de prieteni – care i-au „jucat” piesa) textul cu care a participat la concursul „Tinere condeie”. Este vorba de o piesă în două acte, cu titlul „Trei păcate”, cu personaje al căror nume este preluat din istorie: Agamemnon, Climentra, Oreste, Electra, Egist. Autoarea își permite să „neantizeze” timpul, punând acțiunea piesei într-o realitate re-construită, într-o epocă în care există becuri incandescente, dar și războaie duse cu spada. Personajele au viață proprie, își trăiesc viața personală, interacționează unul cu altul, așa cum dorește autoarea care s-a cam grăbit, însă, să finalizeze, omorându-l mult prea repede și cu prea mare ușurință pe Agamemnon. I s-a sugerat faptul că ar fi benefic pentru piesă să aprofundeze motivația pentru care Climentra se răzbună, să prelungească acțiunea pentru a da șansa personajelor de a se exprima și explica mai mult, mai profund.

Eugenia Miulescu

Ședința cenaclului „Columna” din 20-04-2017 Marius Iorga teatru

A trecut ceva timp de la ultima ședință de cenaclu, așa încât programarea unei noi întâlniri a fost primită cu bucurie. Și, ca să închege, într-un fel, atmosfera, Marius Iorga a prezentat o piesă de teatru scrisă cu câțiva ani în urmă.
Influențat de lectura pieselor lui Sławomir Mrożek, Marius Iorga a încercat să intre în lumea „absurdului”, exersându-și mâna de prozator pe o piesă într-un act, cu doar două personaje. Din păcate, lectura unei piese este dificilă de către o singură voce (chiar dacă textul era deja distribuit în sală!), oricât ar încerca cititorul să „interpreteze”. A fost prima observație a participanților, cei care au subliniat greutatea cu care se poate recepta un text de acest gen.
Au fost observații legate de verosimilitatea personajelor, de calitatea „absurdului” prins în piesă, de cât este absurd și cât realitate. S-a reproșat ușurința cu care personajele au trecut de la „necunoscuți” la „iubiți”, într-un timp – al piesei – atât de scurt și chiar s-a încercat o „reinterpretare” a piesei, cu sugestii de modificări care să schimbe direcția textului scris de autor. În partea a doua, la propunerea unui membru al cenaclului, s-a făcut o lectură „pe roluri”, care a demonstrat că un text dramaturgic poate fi îmbunătățit prin jocul actorilor.

UŞA

Personaje:
Andrei
Elbert – Edna
Adelina

Sală de aşteptare. Canapea, măsuţă cu reviste, un televizor care nu se vede, dar la care se aud continuu ştiri şi comentarii despre stres. Uşa e banală – nimic ciudat, nimic important la ea. Nu scrie nimic pe ea.
Întuneric. Se aude o voce feminină care strigă „următorul!” şi-atunci se deschide cortina şi se aprind luminile.
Andrei stă pe canapea, fals liniștit. Pare un tip hotărât, care știe ce vrea. Capul sus, privirea înainte. Brusc, respiră adânc și își pierde siguranța. Se uită atent la uşă. Trage cu urechea. De acolo nu se aude nimic. Se foiește pe canapea şi privirea îi cade pe reviste. Devine interesat de ele. Îl atrag. Le-ar apuca, dar ceva îl reţine. Se uită în dreapta şi-n stânga. E singur acolo. Ridică din umeri şi se repede la reviste, apoi, cu ele în mână, se reaşează pe canapea.
Andrei: Aşa, ia să vedem noi ce avem aici…
Dintr-o parte, intră Adelina. Calcă apăsat, dar se poate observa că e nesigură pe ea. A venit, însă nu prea ştie exact de ce şi pentru ce. Văzând-o, Andrei vrea să ascundă revistele. Abia le luase şi el…
Adelina: Bună ziua…
Andrei: Bună ziua.
Adelina: Aici e…
Andrei: Da, aici e.
Adelina: Şi se poate…
Andrei: Da, se poate.
Adelina: Ştiţi, eu…
Andrei: Dumneavoastră…
Adelina: E pentru prima oară când…
Andrei: Pentru fiecare e un început. Şi pentru mine a fost… prima oară.
Adelina: Da, dar… dumneavoastră sunteţi bărbat.
Andrei: (mirat) Şi…? Impactul este acelaşi.
Adelina: Nu, la femei e altfel… e altceva. Fiinţa lor este răvăşită.
Andrei: (privind-o uşor de sus) Fiinţa oricui este răvăşită… prima oară! Apoi totul devine obişnuinţă.
Adelina: Şi la dumneavoastră?!
Andrei: La mine?
Adelina: Da, la dumneavoastră. E obişnuinţă?
Andrei se face că nu a auzit. Scoate o revistă şi o răsfoieşte. Adelina se pune lângă el. Andrei nu o mai bagă în seamă. Interesul lui pare să fie total canalizat pe revistă.
Adelina: (privind în jur) E ciudat aici. (Andrei nu reacţionează) Cu toate că arată ca orice sală de aşteptare. Chiar şi pereţii sunt scorojiţi! Sunt şi reviste! (Andrei realizează că ea l-a văzut, că ştie de reviste şi se mişcă astfel încât să devină vizibile) Oare cine le pune? Ştiţi? Nu am văzut pe nimeni de când am intrat în clădire.
Andrei: (Nu are ce să se facă – acceptă dialogul) Trebuie să fie cineva care se ocupă de asta. Sunt ultimele numere. Iată datele! (îi arată)
Adelina: Da, într-adevăr. Mă întreb dacă au şi…
Andrei: (O întrerupe) Sigur este. Cred că am văzut-o printre ele. Iat-o! (îi dă o revistă)
Adelina: Mulţumesc. Nu am mai apucat-o la chioşc. Se vinde aşa repede…
Andrei: Toate revistele bune se vând la repezeală.
Adelina: Întocmai. Dar… cum aţi ştiut că tocmai asta căutam?!
Andrei: (Râde) Intuiţie. Este revista femeilor frumoase.
Adelina: (Zâmbeşte „atinsă” de compliment) Mulţumesc. Pe mine mă cheamă Adelina.
Andrei: Eu sunt Andrei.
Adelina: Sunt pentru prima dată aici. Eu…
Andrei: Mi-am dat seama. Nu păreţi deloc familiarizată cu locurile.
Adelina: … nici nu ştiu de ce am venit. Adică… nu ştiu pentru ce am venit.
Andrei: Din curiozitate?
Adelina: Exact, din curiozitate. Am vrut să văd cum este.
Andrei: E la fel pentru toată lumea. Nu este nici o excepţie.
Adelina: Da?!
Andrei: Da! Oamenii vin ca să vadă cu ochii lor. Au auzit poveştile şi vin.
Adelina: Aha.
Andrei: Apar brusc în sala de aşteptare. Aşa, ca dumneavoastră.
Adelina: Ca tine.
Andrei: Pardon?
Adelina:Poţi să-mi spui tu. Nu e mare diferenţa de vârstă între noi, nu e nevoie să fim politicoşi. Şi-apoi… asta m-ar face să mă simt mai confortabil.
Andrei: Bine… Adelina.
Adelina:Aşa e mai bine. (Pauză) Şi eu am auzit spunându-se…
Andrei: Sunt o grămadă de asemenea istorisiri, care mai de care mai înflorită. Oamenilor le cam place să exagereze.
Adelina:Da, înţeleg… adică, nu înţeleg. De ce exagerează?!
Andrei: Nu ştiu.
Adelina:Nu câştigă nimic din asta. Plus că se creează o imagine deformată.
Andrei: Nu ar fi prima dată. Să ne aducem aminte de povestea cealaltă.
Adelina:Care?
Andrei: Cea cu încăperea.
Adelina:A, da! Şi despre asta am auzit vorbindu-se.
Andrei: Şi ai crezut?
Adelina:De ce nu? Când toată lumea vorbeşte…
Andrei: Când toată lumea vorbeşte, poate e mai bine să nu asculţi.
Adelina:Poate. Eu am crezut fiecare cuvânt. Prea o spuneau toţi!
Andrei: E şi acesta un punct de vedere, numai că nu e foarte original… ce să mai, nu e original deloc!
Adelina:Şi ce să fac? Să nu mai cred nimic?!
Andrei: Poveştile lor… cele mai multe din poveştile lor erau minciuni. Erau născocite de cei care nu au fost niciodată! Cei care au trecut pe acolo… ei bine, aceia nu ar fi povestit în ruptul capului!
Adelina:De ce să nu povestească?
Andrei: Asemenea trăiri nu se împărtăşesc. Sunt unicat.
Adelina:(râde) Acelaşi lucru mi l-a spus şi el.
Andrei: Cine?
Adelina:(fâstâcită) Nimeni.
Andrei: Aha.
Pauză. Adelina răsfoieşte revista. Andrei rămâne gânditor. Un timp fiecare nu-l vede pe celălalt.
Andrei: La început, am ascultat o bătrână. Nu am ascultat-o pe ea, i-am ascultat vorbele, deşi nu spuneau nimic interesant. Numai că trebuia s-o ascult pentru că mergeam cu ea spre spital şi eram în ambulanţă şi eu o sfătuisem să vorbească, şi…
Adelina:Şi?
Andrei: Nu puteam concepe că există aşa ceva. Îmi părea produsul unei imaginaţii bolnăvicioase.
Adelina:Chiar dacă putea fi adevărat?
Andrei: Prea frumos ca să fie adevărat! De aceea nu am prea fost atent. Apoi, a spus ceva asemănător un bărbat tânăr şi-atunci am devenit mai atent. Unele părţi îmi sunau cunoscut. Pe urmă, au fost tot mai mulţi.
Adelina:În acel moment te-ai decis.
Andrei: De unde ştii?
Adelina:La fel am păţit şi eu: am tras cu urechea la unul, la altul. Într-o zi, chiar pe mama am auzit-o. Imediat după ce aflase că… La scurt timp după ce ne-am certat. De fapt, eu cu mama mă certam tot timpul. Momentul era cum nu se poate mai prost.
Andrei: Şi cum a fost?
Adelina:Mai mult ca sigur a fost şocată. După reacţia ei mi-am dat seama. Când i-am aruncat în faţă că nu mai sunt virgină, m-a urât. În secunda următoare l-a urât pe el.
Andrei: Pe cine?
Adelina:Pe… iubitul meu!
Andrei: Aha.
Adelina:Dar nu asta e important. La câteva zile am surprins-o într-o discuţie cu tatăl meu vitreg. Îi zicea de…
Andrei: Fusese acolo!
Adelina:Da, fusese. Şi-l sfătuia să meargă şi el. Treaba asta mi-a părut cel puţin ciudată.
Andrei: Ai tras cu urechea.
Adelina:Nu chiar! Sau… poate… puţin, aşa. Mă rodea curiozitatea. Voiam să ştiu ce-i spune despre mine şi… iubitul meu. Despre asta credeam că vorbesc şi nu prea pricepeam ce-i spunea.
Andrei: Pe urmă, ai mai întrebat.
Adelina:Da, dar nu pe mama, evident. Curând am aflat că unele din prietenele mele avuseseră parte de acea experienţă.
Andrei: Să nu spui că ai fost geloasă!
Adelina:A, nu! Trăisem momente minunate cu… iubitul meu şi nu-mi imaginam că putea fi ceva mai frumos. Îmi oferise atâtea… atâta iubire încât altceva nu mai conta. Îmi imaginam că şi ele împărtăşeau asemenea bucurii… Numai că discutau altceva…
Andrei: Despre cameră.
Adelina:Despre cameră. Îţi dai seama ce surprinsă am fost, eu, care credeam că sunt printre primele la… dragoste, când am descoperit că sunt printre ultimele la…
Andrei: E, nu trebuia să o iei aşa în tragic.
Adelina:Of, ce ştii tu?! E vorba de viaţa mea socială!
Andrei: E chiar atât de importantă?
Adelina:O, da!
Andrei: Interesant. Nu sunt la curent cu asemenea…
Adelina:O perioadă fusesem vedeta grupului. Aveam un prieten arătos şi… protector. Colegele mă invidiau. Mai ales pentru ochii lui albaştri.
Andrei: Aha.
Adelina:Of, ce proastă eram. Dar… ce să facă o puştoaică de 15 ani?! Am crezut…
Andrei: L-ai crezut Cel-ales pentru viaţa ta.
Adelina:Da, l-am crezut.
Andrei: Greşeala capitală. Ţi-ai plecat urechea către inimă şi ea te-a trădat.
Adelina:Ştii?! Cum…?!
Andrei: Am trecut şi eu prin asta.
Adelina:Hm, interesant.
Andrei: Ce?
Adelina:Mi s-a părut că spuneai că tu nu prea crezi… că eşti mai atent.
Andrei: (râde) Doar n-o să-ţi închipui că nu sunt şi eu om?! Sunt şi eu supus greşelii.
Adelina:Aha…
Andrei: Da, cu toate că ştiam, am plecat şi eu urechea la poveştile celorlalţi. Promisiunile mă stârneau. Curiozitatea devenise mai mare decât prevederea. Mai ales că…
Adelina:Da?
Andrei: Finalizasem o relaţie şi… eram convalescent.
Adelina:(râde) Aşa se spune când îţi lingi rănile?!
Andrei: (râde şi el) Da. Femeia pentru care sufeream mă trădase!
Adelina:Nici nu aş putea gândi altfel!
Andrei: Adică?
Adelina:Uite… întotdeauna, între doi oameni, când se cunosc, apare un fel de punte. O legătură ce pare să îi pună laolaltă. Un lipici… care, de cele mai multe ori, se dovedeşte a fi diluat, fără capacitate de rezistenţă în timp.
Andrei: Zici bine.
Adelina:Cu cât iluzia uniunii este mai mare, cu atât este mai dureroasă despărţirea.
Andrei: O regulă simplă.
Adelina:Şi eficientă.
(Brusc, uşa se întredeschide şi din spatele ei se aud zgomote. Cei doi privesc atenţi. Se vede umbra unui bărbat proiectată pe ușă)
Elbert: (se aud doar vorbele lui) Nu se poate! Nu exista posibilitatea unei acuzaţii! Întâlnirea noastră a fost de comun acord! Iată dovada! (se aude cum se sparge un obiect de sticlă) Vedeţi? Vedeţi? Încă o dată! (se aude cum se sparge un obiect de sticlă)
Adelina duce mâna dreaptă la gură. E de-a dreptul uimită. Andrei se uitase câteva clipe la uşă, apoi o priveşte curios pe Adelina.
Adelina:Oh…
Andrei: S-a întâmplat ceva?!
Adelina:(mai mult pentru ea) Vocea!
Elbert: Hai, dom’le, că nu-i treaba ta! A fost doar o aventură! O aven-tu-ră! (ţipă şi, din nou, se aude un obiect de sticlă spărgându-se)
Adelina se ridică şi porneşte către uşă.
Andrei: Ce faci?!
Adelina:E el!
Andrei: El?!
Adelina:Mai mult ca sigur.
Andrei: (se ridică şi se pune în faţa ei) Nu e bine ce faci. Nu e bine.
Adelina:Dar nu se poate! Era plecat!
Andrei: (o prinde de umeri) Adelina!
Elbert: Am şters şi pozele şi mesajele şi… tot! S-a şters tot! Tot! Tot! (la fiecare cuvânt se aude un obiect de sticlă spărgându-se)
Andrei: (în timp ce o ţine pe Adelina) Hei, nu e nimeni aici? Cineva?
Elbert: Asta e vrut şi ea! Mi-a spus în scrisoare: distruge! distruge! să nu rămână nimic în urmă! distruge! distruge! Şi-am distrus!
Andrei: Cineva să închidă uşa!
Elbert: (se aude un obiect de sticlă spărgându-se) Au rămas doar cioburi! Care taie! Taie! Cioburi!
Adelina:Elbert!
Elbert: La dracu, s-a terminat! (tot mai multe zgomote, mai multe, iar uşa se închide şi se face linişte)
Adelina:(sfârşită) Elbert… era el.
Andrei: Cine?
Adelina:Acolo… e iubitul meu!
Andrei: (strigă) Cine?!
Adelina:(încercând să fie cât mai demnă) Cel care striga… în cameră… l-am auzit foarte bine… este cel care…
Andrei: (în timp ce o conduce la canapea) Am spus că nu e bine ce faci.
Adelina:Love… connecting people!
Andrei: Poftim?
Adelina:Când ne-am spus la revedere pentru ultima oară, urma să plece din oraş. Nu mai aveam nimic de împărţit. Toate fuseseră spuse între noi!
Andrei: Dar ziceai…
Adelina:Ai înţeles greşit. Iubitul meu… nu mai era!
Andrei: Îmi pare rău.
Adelina:(se aşează pe canapea)
Un timp, fiecare îşi vede de gândurile lui. Adelina trage din când în când cu coada ochiului la uşă.
Andrei: (frunzărind o revistă) Şi… iubirea mea avea ochii albaştri. De fapt, am căutat întotdeauna persoanele cu ochi albaştri. Am o slăbiciune pentru… (Oftează, apoi se duce spre uşă) În spatele ei… se petrec lucruri pe care nu le ştie nimeni. Doar cei care sunt înăuntru, dar ei tac. Nu povestesc nimic, niciodată. Se aud doar… palavre. Istorioare cu prea puţină credibilitate…
Adelina:Şi totuşi, oamenii vin.
Andrei: Ca şi mine…
Adelina:Sau ca mine.
Andrei: Cei mai mulţi caută… cei mai mulţi vin după un eşec. Ca şi mine…
Adelina:Sau ca mine.
(pauză)
Andrei: Am întâlnit-o într-o seară… pe stradă. Umblam de nebun prin oraş pentru că nu-mi mai suportam camera. Privirea ei… s-a uitat în ochii mei şi am simţit cum mă pătrunde.
Adelina:O prietenă m-a scos din casă, la patinoar. Nu aveam poftă şi greu m-a urnit.
Andrei: A trecut, însă sentimentul a rămas şi-am căutat-o câteva zile. Treceam pe-acolo, doar-doar o mai întâlnesc.
Adelina:Tot ea mi l-a prezentat.
Andrei: Am rămas surprins când m-a căutat. Îmi găsise un prieten şi de la el a aflat unde lucrez. M-a invitat la cafea.
Adelina:Şi foarte repede am devenit iubiţi. Am împărţit o perioadă frumoasă de timp, crezând că nu se va termina niciodată.
Andrei: Am rămas împreună câţiva ani, până când a plecat şi nu a mai dat nici un semn.
Adelina:Când ești lângă cineva nu te gândești la timp.
Andrei: Când ești lângă cineva nu-ți imaginezi că se poate termina.
Adelina:Trăiești numai pentru întâlniri și nimic altceva nu mai contează.
Andrei: Aștepți s-o întâlnești… iar după ce te desparți, începi să aștepți revederea.
Adelina:Te ține în brațe acum, iar mai târziu deja îmbrățișarea face parte din trecut.
Pauză. Fiecare rămâne contemplativ, adâncit în propriile amintiri.
Andrei: Și… cum s-a terminat?
Adelina:(întreruptă din reverie) Ce?
Andrei: V-ați despărțit…
Adelina:A, da. După ce maică-mea a aflat că noi… mă rog… fusesem a lui… l-a chemat și l-a amenințat că-l dă pe mâna poliției. Ne-am despărțit de ochii mamei, dar ne vedeam pe ascuns. Era și mai frumos așa…
Andrei: O viață periculoasă…
Adelina:Da… Ne puseserăm la cale viitorul… cu pensie și toate cele.
Andrei: Oho, vă și vedeați pensionari?!
Adelina:Da, și împreună!
Andrei: Ce poate fi mai frumos?!
Adelina:Aproape hotărâserăm să ne mutăm împreună… acolo, în orașul unde urma să plece.
Andrei: Și ce s-a întâmplat?
Adelina:Nu știu. Chiar nu știu. A început să mă vadă grasă.
Andrei: O…
Adelina:Da. Până atunci îmi spunea că sunt frumoasă. Apoi am devenit grasă…
Andrei: Urât…
Adelina:Și nu mi-a mai spus că mă iubește. Îl enervau problemele mele, discuțiile ce le aveam cu mama, fratele meu cel mic… Nu mă mai asculta ca înainte. Cred că voia doar să scape…
Andrei: Nici mie nu mi-a fost mai ușor.
Adelina:Și tu ai fost părăsit?
Andrei: Da. În același mod… Ochii albaștri s-au întors spre altcineva. De la mine luaseră tot ce se putuse lua. Nu mai aveam nimic de oferit. Intrase la facultate… pornise pe drumul ei.
(Din cameră se aude un țipăt. Ahhhh! Ușa se deschide din nou. De data aceasta se vede umbra unei femei)
Edna: (voce de femeie. calm, ca și cum ar discuta cu cineva pe care nu-l vedem, aflat în cameră) De aceea nu poți tu dormi noaptea?! Ești prost. Fac numai ce vreau. Și nu este nici pe departe modalitatea prin care mă răzbun. Ceilalți nu contează. Doar eu sunt importantă pentru mine. Da, mă acuzi acum de egoism. Și…?!
(De data aceasta Andrei tresare. Se duce către ușă, fără grabă. Parcă vrea să asculte)
Edna: Ești prost. Prost. Prost. (ușa se închide)
Andrei: Și tu ești proastă.
Adelina:Cu cine vorbești?
Andrei: Nu ai auzit?
Adelina:Nu. Ce să aud?
Andrei: Am auzit o femeie. Semăna la voce cu…
Adelina:Din cameră?
Andrei: Da.
Adelina:Atunci nu e bine. Nu e bine deloc. Nu ar trebui…
Andrei: Dar… Tu nu ai auzit nimic?
Adelina:Nu. (pauză) De fapt, nu am fost atentă… Îmi adusesem aminte de el.
Andrei: De iubitul tău?
Adelina:Da. Am încercat din răsputeri să-l uit. Am adoptat o întreagă strategie ca să-i șterg urmele din viața mea.
Andrei: Cum?
Adelina:În primul rând i-am uitat numele.
Andrei: Numele?! Și cum ai făcut asta?
Adelina:Nu știu. Dacă nu l-am mai văzut, mi-a fost mai ușor. Apoi, am aruncat toate fotografiile.
Andrei: Așa am făcut și eu.
Adelina:Și a mers?
Andrei: Credeam că da… până acum. Dar ce caută aici?
Adelina:Cine?
Andrei: Ea! Iubita mea!
Adelina:Era aici?!
Andrei: Pe ea am auzit-o.
Adelina:O fi venit pentru același lucru.
Andrei: Crezi?
Adelina:Este posibil.
Andrei: Dar… mai înainte… acolo se auzea un bărbat.
Adelina:Și?
(Ușa se deschide ca smulsă)
Elbert: (vocea de bărbat) Pentru că mint! Da, mint… mint… mint! Așa-mi place mie! Femeile trebuie mințite! Asta merită. Numai așa poți fi deasupra lor.
Andrei: Vezi? E un bărbat!
Adelina:Da, e el! Îl recunosc.
Elbert: Ce poezii?! Ce scrisori de dragoste?! Timpurile s-au schimbat. Câteva minciuni și le ai în pat. Lumea se grăbește, nu mai e timp de prăjituri. Iar după aceea… papucii! Treci mai departe, pentru că viața se duce.
(Ușa se închide. Cei doi rămân tăcuți.)
Andrei: Nu toți bărbații gândesc așa.
Adelina:Da. Știu.
(Ușa se deschide)
Edna: (vocea de femeie) Iei tot ce poți de la ei. De ce să refuzi dacă-ți oferă?! Împarți… apoi le spui că nu mai ai chef. Va înțelege fiecare exact ce trebuie.
Adelina:Acum… o femeie!?
Andrei: E ea.
Edna: Nu le răspunzi la telefoane, nu dai nici un semn de viață mai mult timp, apoi, când revii, te porți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și mereu le ceri câte ceva, le dai de lucru. Să se simtă folositori.
Andrei: O recunosc!
(ușa se închide. Cei doi rămân iarăși tăcuți)
Adelina:Nu toate femeile gândesc așa.
Andrei: Da. Știu. Și ea, la început, era altfel…
Adelina:Și el, la început, vorbea frumos. Spunea că-s singura femeie din viața lui care a reușit să-l facă să se simtă îndrăgostit… nici o alta nu mai conta.
Andrei: Mi-a spus odată că sunt sufletul ei. Așa mi-a spus: sufletul meu! I-am trimis mesaj că-mi lipsește și a răspuns că și ea îmi simte lipsa. Am plâns când l-am citit.
Adelina:(încet, se apropie de Andrei) Nu am mai simțit pentru altcineva iubirea asta – așa-mi zicea.
Andrei: (întinde brațele către ea) Și eu îți sunt aproape când suntem împreună. Nu ești doar un trup lângă mine, ești mai mult…
Adelina:(îl prinde de mâini) Nimeni nu a contat în viața mea până acum.
Andrei: (se ridică și o trage către el) Prietenie și iubire – sunt tot ce avem noi, sunt tot ce suntem noi… așa spunea.
Adelina:Toate femeile din patul meu n-au făcut decât să mă îndrepte către tine…
Andrei: Nu am greșit când te-am căutat…
Adelina:Tu…
Andrei: Tu…
(Se privesc și se adresează unul altuia, chiar dacă își dau seama că au intrat într-un joc.)
Adelina:… ești singurul care poate să mă înțeleagă…
Andrei: … ești unică, fiindcă numai tu ai ajuns aici… până aici…
Adelina:Pentru că și tu ai trecut prin asta.
Andrei: Durerea ta este durerea mea.
Adelina:Și suferințele noastre sunt aidoma.
Andrei: Putem să împărțim…
Adelina:Sau putem să anulăm, înainte de ușă…
Andrei: Ușa nu mai are importanță.
Adelina:Să ne uităm trecutul, înainte de…
Andrei: Care trecut? S-a și dus! Nu mai e nevoie…!
Adelina:(cu capul sprijinit pe pieptul lui, privind către ușă) Chiar! Nu mai e nevoie! Ușa asta ne este inutilă.
Andrei: Și camera. Și ăia de dincolo. (O prinde de umeri și-o privește în ochi) Adelina!
Adelina:Da.
Andrei: Suntem împreună, suntem amândoi! Am venit aici degeaba.
Adelina:De ce spui asta?
Andrei: Adică… nu am venit degeaba! Am venit ca să ne regăsim: eu pe tine și tu pe mine.
Adelina:Să fie așa?
Andrei: Mai mult ca sigur! Nu ne rămâne decât să plecăm.
Adelina:Dar…
Andrei: Să plecăm ținându-ne de mână pentru întotdeauna. Nu e frumos?!
Adelina:Ba da. E frumos. A părut că tu înțelegi…
Andrei: Pentru că, într-adevăr, înțeleg. Și te vreau lângă mine.
Adelina:Și eu te vreau lângă mine. Să plecăm!
(Ies, ținându-se de mână. Liniște. Ușa se deschide cu un scărțâit și o voce de femeie strigă „următorul!”)

(Marius Iorga – piesă citită la ședința de cenaclu din data de 20-04-2017)

„Gaspar Gaitan” – grupaj de poezii citite de Mihai Amaradia în ședința din 11-05-2017

mihai amaradia – on tour

asta trebuie s-o ştii, fata mea, domestica
cu timpul cămăşile mele carouate
ce-au fost martore dragostei noastre
s-au învechit, s-au decolorat,
s-au rupt la guler, s-au tocat la mâneci,
ele cu timpul se vor pierde,
conştient voi fi de dulceţile ce-au trecut
de singurătăţile ce vor veni,
voi fi ca un oaspete în viaţa mea,
lăsat singur, într-un birou
pe un scaun, sub o pendulă,
ce mă va ticăi, şi la jumate de oră, bang
atunci îmi voi scoate carneţelul
şi voi desena un stol.

voi pleca şi chiar daca femeia cea nouă
mă va îndrăgi, va ştii că eu plec mai departe,
mă va săruta şi îmi va deschide uşa.
îmi voi plimba puţin chitara prin parcuri,
ei îi place mult să fie plimbată prin parcuri,
apoi mă voi reuni cu băieţii la autobus
şi vom cânta în alt oraş.

de unde se adapă calul războinicului singur rămas

dimineața după furtuna asurzitoare,
din ochii ei se adapă calul războinicului singur rămas,
în ochii ei el se spală pe mâini de nămol
pe față se spală de sânge, își îndoaie mâna
și numără în tolba lui trei săgeți,
pipăie cu mâna buzunarul mantiei
și scoate steagul mototolit, îl scutură
îl sărută, îl îmbetește, și-l pune la loc,
se așează pe buturugă și își repară arcul
războinicul singur rămas privește apoi calul
ce se adapă din ochii ei, acolo unde se răsfață luna,
ascultă cintezele, ciocârliile, mierla, graurii,
fluieră apoi ochilor ei un cântec îndrăgostit
din fosta lui țară.

la vânătoare după frumosul silențios

… acolo cat vedeți cu ochii,
în sălbăticiunea aceea
de deasupra norilor pâcloși,
trăiește un bărbat tânăr,
puțini oameni l-au văzut,
toți spun că doarme la soare
ca un lup sătul,
acolo jos cât vedeți cu ochii,
pe întinderile acelea ar trebui să fie,
singura lui fotografie
îl reprezintă sub un clopot mic
pe un vârf cu biserică mică
lângă mușuroiul de furnici,
poate să-l găsim,
când îl striga ea în striga Gaspar,
cât vedeți cu ochii,
în ochiul acela de pustietate
acolo trebuie să-l găsim
pe fostul Gaspar Gaitan,
sunt dovezi, pasul lui
e un descântec îndrăgostibil,
legenda spune că dacă
vei merge potrivit pe poteca lui
îți va aduce în cale numai bucurii,
spun cei ce cred că l-au văzut,
că face baie prin văgăuni
și pielea lui e mereu curată
mirosind a izvoare,
bărbatul acela gândiți-vă
îl putem găsi dacă avem noroc
numai să îndesăm cât mai multe săgeți
în tolbe.

din cea de-a 36 vară a lui mihai

… socotise de la sine putere
să trezească lunca la ora cinci
dimineața când soarele era îngăduitor,
călcase o cămașă albă
să poată fi ușor confundat cu un velier,
mai gândea că unul dintre îngerii
din partea apropiată omului va duce
o îmbrățișare lunguiață în Tarragona,
a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material
să fabrice el rochie galbenă doldora de flori,
nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui
al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului
nu puteai să te apropii, pentru că
era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii
de furnici, de ape, socotise de la sine putere
să o drăgostească pe ea pentru că,
asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

poema de ricardo quaresma

când eram copil de la 9 ani,
jucam fotbal pe unde apucam, ambițios,
cu picioarele, cu mâinile, cu dinții,
însa seara mâncam, nu mâncam,
îmi făceam rugăciunea,

„Doamne să îmi dai și mie când voi fi mare
o cosânzeana să mă bucur de ea
și ea să se bucure de fiecare gol al meu,
amin,
când mă voi retrage, să mă ocup toată viața
cu gâdilatul fetelor mele cele două
și al mamei lor, cu nimic altceva,
amin.

a promise is a promise

… despre aproape nimic îmi vine să scriu uneori,
despre lentoarea alintărilor șoptite,
ceva aproape dictat, fără implicații,
ceva ca o palmă adormită pe spatele ei,
ca o rază subțiiire de soare ce-i taie
fără să-i pese gâtul cu plete cu tot,
despre aproape nimic, ceva nemetaforic,
un sonet abia ghicit, un gen nou de piesă
la pian care să se cheme, matinatta,
îmi vine câteodată s-o iubesc așa tare,
însă nu vreau să stric liniștea naturală
a irisului, i-am promis că ea nu va plânge.
i-am promis.

despre consecvență

… devreme ce mereu el adoarme cu imaginea ei
şi se trezeşte dimineaţa tot aşa
asta se cheamă ca el e sănătos,
devreme ce el nu se va pierde pe sine,
totul nu va fi fost în zadar
câteodată işi imaginează că e un lup în ploaie
urmărind prin oraş o femeie gravidă,
numai s-o vadă, devreme ce el e uneori aşa de uşor
să ştiţi că nu i se mişcă mâinile,
nici ei la fel,aşa, cântecele lor unul pentru celălalt
fâlfâie în bătaia vântului, pe străzi
cu nume de feline, exploratori, îmbrăţişări,
fenomene meteorologice, piscuri, soldaţi necunoscuţi,
devreme ce spinarea ei albă şi dulce ca spuma laptelui
e faţa lui de masă, pe care el o aşterne în iarbă,
asta se cheamă că el e sănătos
şi ea la fel.

nesupunere, plajă, copii cu năvod

… copiii credeau despre cuvintele mele simple
că spuse de mine sună frumos, ziua era luminoasă,
caldă, plăcută, încât nimeni nu putea alege ziua aceea
să poată muri, eu stăteam pe un scaun tapițat
cu picioarele îngropate în nisip, pus în carantină,
gratiile erau fabricate din sfori de sus până jos
așa erau gratiile când mă pedepseai tu ,
ca să mă răzbune băieții au furat din grădina ta toți pepenii
i-au adus în năvoade și i-au pus în mare la rece,
fetițele îmi spuneau să nu fiu supărat, pe tine erau îmbufnate,
degeaba le spuneam ca sunt pus de o Cătălină
o săptămână în carantină pentru că am greșit,
la cherhana, pescarii au adus un pește mare, mitic,
plin de icre scumpe, vorbeam în șoapte despre el,
asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul
dacă satul nostru a prins un asemenea pește,
era numai o impresie, dar era plăcut, în difuzoare Bob se întreba,
is this love, is this love, is this love what I’m fellin ?
ce bine era de mine, deși nu aveam dezlegare
măcar nu mă întrebam ce se întreba Bob, știam
că peste o săptămână voi avea voie din nou,
îmi pusesem în mine chiar să intru în recuperări,
acum aștept, privesc printre gratiile ei bătute de vânt.

when I find myself in times of trouble

mereu visez o femeie necunoscută mie,
blondă, dormind pe o pernă bleumarin
într-o rochie bleumarin,
ușoară cât o monedă mică de aluminiu,
cu picioarele goale lucind în lumina lunii,
cu brațele goale lucind în lumina lunii
și când îmi e nespus de greu
mă gândesc la femeia aceasta
și zâmbesc pe dinafară și pe dinăuntru

visez mereu femeia aceasta necunoscută mie,
cu fața albă, și gândurile curate, dormind
pe o pernă catifelată bleumarin
într-o cameră undeva aproape de cer,
cu somnul gol lucind în lumina lunii,
cu patul gol lucind în lumina lunii
și când sunt în apropierea prăpăstiilor
mă gândesc la visul acesta și zâmbesc
pe dinăuntru și pe dinafară, o femeie
cu partea văzută a lunii frumoasă,
poate Maria, poate Ana, poate Cătălina.

la fel ca Pablo pot să-ți fac un poem de dragoste

… ziua în care te joci cu lumina galbenă a ploii,
împingi orizontul cu o linie mai înapoi,
să aduci bucurie în camera mea, numărând
cu o ramură de măslin respirările zilei
în care te joci cu lumina galbenă a ploii,
cel mai mult iubesc fața ta ca o rază pe sub ploaie
peste grâne, peste pădurile prinse de rugină,
peste inima bleumarin, sărutările mele
peste ținuturile rurale ale corpului tău.

despre importanța ziarului

… nu m-am îndoit niciodată de lucrul acesta,
la noi în casă ziarul era ceva foarte important,
nu pentru că citea cineva din el, însă
întindeam mereu ziare pentru a pune la uscat
semințele de dovleac, buruienile medicinale,
feliile de măr sau feliile de hribi, poame,
mămăliga era răsturnată tot pe ziar,
dimineața când plecam cu vitele, mamaurica
îmi învelea în ziar felii de pâine cu untură sau magiun,
tot în ziar înveleam sarea când mergeam la muncă,
când dam acasă telefon și întrebam ce să aduc,
mamaurica îmi zicea să aduc ce-oi putea dar și ziare
după scurtele vizite când plecam la facultate
îmi învelea în ziar pe fiecare ou în parte
și-mi zicea să-i ascult pe oamenii ăia de acolo
să stau cuminte, să învăț să nu mă fac de râs,
îmi dădea cele mai bune sfaturi, și acum
port cu mine mereu cel mai frumos poem al meu
de dragoste, învelit în hârtie de ziar până ce voi vedea
o femeie și nu voi mai avea încotro, mă voi îndrăgosti
voi dezveli poemul și-l voi citi, atunci
ea nu va mai avea încotro și se va îndrăgosti.

iulie dup-amiaza

am fost în dup-amiaza aceea de iulie, turna cu găleata,
îmi vorbeai despre cuvintele mele scrise, că nu sunt cele ce trebuie,
după tine, eu scriu numai cuvintele ce le ajută pe cele nescrise,
undeva în lumile sudice, în ziua aceea aflasem despre nașterea
prințului moștenitor al unei țări devorate de războiul civil,
mă întrebai la ce mă gândesc și ti-am răspuns că mă preocupă soarta unui copil,
voiai să pari fericită, cel puțin, mă întrebai aproape în hohote,
cum mai ești ? te-ai mai îndrăgostit ? e mai frumoasă ca mine ?
apoi ți-am povestit despre băiatul ce-a găsit un tricou galben pe la 10 ani,
cu vopsea roșie a scris pe spate numărul 10 si patru litere H, A, G, și I,
juca fotbal în drum, pe câmp, prin poieni, pe oriunde apuca
și nu se gândea el atunci că fetele pot să crească așa,
ai plecat ușor capul, ai plâns puțin pe banca aceea sub balcon,
mi-ai reproșat că mi-am pierdut metafora, era stilul tău,
ți-am spus că am pierdut mult mai multe și chiar dacă ce scriu
și-a pierdut din lumină, a câștigat din liniște, am tăcut amândoi un timp,
înainte să plec înapoi în partea mea de viață am răspuns
că sunt bine, că nu m-am îndrăgostit și că nu e mai frumoasă.

true love will never fade

… gândesc că am un pas mare
cât nouă paşi ai unuia sau altuia
pe strada ta când burniţează
să plimb un gol în stomac
înainte şi înapoi
să întreb oare pentru ce
e becul aprins la bucătărie ?
ce faci tu acolo ?
nu vezi port acelaşi tricou
cu true love will never fade
ştiu pe unde păşeşti mereu
acelaşi traseu casă – spital
spital – casă, obosită
îmi place de mine atunci
când te fac să râzi,
un râs să-l mănânci
gol cu pâine. gândesc
la sclipirile argintii
ale dimineţii la rugile
mele adresate unui înger
din partea apropiată omului
la obloanele metalice ale cerului
socotesc în adâncul buzunarelor
pentru ce nu ţi-e bine,
şi pentru ce cântă
omul acesta bătrân
cu atâta convingere
true love will never fade
true love will nerver fade
true love will never fade
true love will never fade
până să vină canicula
lipsim, muncim,
respirăm abur în aerul rece,
gândesc că o avea dreptate
omul acesta alb
true love will never fade.

anticomercial

… se poate ca sufletul meu să fie un copil
ce se joacă de-a v-aţi ascunselea cu sine,
ieri am privit cum au secat o baltă,
au mutat ştiucile, m-am bucurat că le-am văzut,
în ţara asta nu sunt vrăbii şi nici păduri de fag,
ceea ce îngreunează puţin şederea mea aici,
am tricou de lucru pe care scrie
– making seats for BMW – asta până la primăvară, vară
până ce voi strânge bani să-mi iau o Alfa Romeo
te voi plimba cu ea oriunde vei vrea, îţi voi cânta
VOOOLAREE OO, CANTAREE OOOO,
NEL BLU DIPINTO DI BLU,
FELICE DI STARE LA SU, se poate spune că
sunt parte din sclavagismul contemporan,
doar că nu cânt pe câmpiile de bumbac
ci pe câmpurile industriale din republica Cehă
e bine, suntem atâţia oameni, râdem mult,
la plecare sau la întoarcere
fiecare priveşte pe geamul autobuzului de lucru
către ce-i al lui, eu către tine, mă dor mâinile.

(Mihai Amaradia, poezii citite în 11-05-2017)