Cenaclul Columna Târgu-Jiu

„Caietele Columna” numărul 3 / 2016 (80)

cc80

Prima cronică la cartea „nimeni, el singur” – Mihai Amaradia (Revista „Ramuri” nr.7/2016)

cornicaamaradia

„Treptele nebuniei” piesă de teatru citită la ședința din 04-08-2016

eumiu

Personajele:
Stăpâna
Elga (servitoarea)
Edwin (majordomul)
Bucătăreasa (Olga)
Contele Marcel

ACTUL I

TABLOUL 1

DIMINEAȚA

O cameră curată. Un baldachin de culoare roșie, cu ciucurei atârnați, se află în mijloc. O oglindă în stil baroc, în partea dreaptă, lângă baldachin. Se simte un puternic miros de orhidee și crizanteme. O măsuță de culoarea cafelei în mijlocul camerei. Stăpâna s-a trezit. Cască pentru câteva secunde, după care se întinde în pat. Ridică ușor capul din perne. Cu ochii minții studiază camera.

Stăpâna: Doamne, ce este mirosul acesta? (Se ridică din pat. Se duce spre oglindă, își examinează corpul) Nici că mi-ai da …mă rog, vârsta pe care o am…(se bosumflă)
(Se îndepărtează de oglindă, se apropie de măsuța din cameră. Ia una dintre crizanteme în mână și își schimonosește fața. Aruncă floarea într-un colț îndepărtat al camerei. Se așează pe o parte a baldachinului. Pe noptiera de lângă acesta se află un clopoțel.)

(Se aude clopoțelul de două ori.)

Stăpâna: Elgaaaaa…! (strigă și bate din picioare) Elgaaaaa…!
(Se aud pași. Elga intră val-vârtej în camera Stăpânei.)
Elga (se uită speriată la Stăpână): Da, doamnă! Ce ați pățit? (inspiră și expiră greu).
Stăpâna (își tuguie buzele și își pune mâinile în șold): Ce caută florile astea în camera mea…?
Elga (privește în jur până când ochii îi cad asupra mesei de culoarea cafelei): Aaaaa…. Păi, doamnă, vedeți florile acestea au fost trimise de Contele Marcel. Domnul a spus că vrea să vă treziți cu florile acestea în cameră, de dimineață! (zâmbește)
Stăpâna: Serios..?! (se încruntă) Contele Marcel…. Cu ce drept îți dă el ție un ordin…? Ascultă-mă cu atenție…. Nu suport mirosul crizantemelor! Vreau să arunci florile alea imediat!
Elga (se uita mirată): Stăpână, să arunc chiar și orhideele?

(Stăpâna se uită urât la Elga. Aceasta a priceput în final că trebuie să ia florile cât mai repede din cameră.)

Stăpâna: Elga…!
Elga: Da, Stăpână…? (spuse aceasta înainte de a deschide ușa).
Stăpâna: A mai zis altceva…?
Elga (clipește des):Cine?
Stăpâna (oftează enervată): Contele…
Elga (stă să se gândească o clipă): Care conte?
Stăpâna (scoate un zgomot asemănător mârâitului): Elga…! Ești mai înceată la minte decât un leneș!
Elga (aprobă din cap): Nu a mai zis nimic…Din câte am înțeles eu.
Stăpâna (se așează pe marginea patului gânditoare):…
Elga (câteva momente stă și o privește pe Stăpână): Stăpână…(încet)
Stăpâna: Vreau să îmi aduci telefonul… Mă găsești în sala de mese…Acum ieși!
(Stăpâna, rămasă singură în cameră se uită pe fereastră.Ace de lumină îi înțeapă ochii și pielea sensibilă de pe față și gât.Nu se mișcă de acolo.)

Tabloul 2

Elga ajunse în bucătărie aducând cu ea și florile. Le așează pe cea mai apropiată masă. În bucătărie se mai aflau Edwin (majordomul) și Olga (Bucătăreasa). Olga pregătește de zor mâncarea pentru prânz.

Elga: (roșie la față, își pune mâinile în șold) Zău că nu o mai înțeleg pe Stăpână… Parcă a înnebunit de tot în ultima vreme! (încearcă să imite vocea Stăpânei) ,,Aia nu e bună, Elga!”, ,,Fetițo…Patul nu e aranjat cum trebuie! Doar nu te aștepți să dorm în halul ăsta?” Nu îi convine mai nimic! (oftează)
Edwin (soarbe cafeaua din ceșcuță): Nu i-au plăcut florile, nu? ( așează ceșcuța pe masă).
Elga: M-a pus imediat să le scot! Bietele orhidee! Uitați-vă și voi cât sunt de minunate. Stăpâna s-a scrântit rău de tot…
Bucătăreasa (învârte cu o lingură de lemn mâncarea): Ba tu ai înnebunit, Elga! Sunt niște amărâte de flori! Ce să facă cu ele? Dragostea intră prin stomac, nu prin faptul că miroși tu niște flori! (Gustă cu lingura din mâncare. Adaugă sare).
Elga (o privește de sus în jos pe Bucătăreasă): Când mă uit la tine îmi dau și eu seama că dragostea intră prin stomac…Chiar foarte mult(ă)!
Bucătăreasa (îndreptă unul dintre cuțitele cu care tăia pâinea spre Elga): Când îți pregăteam plăcintă cu mere și stafide nu comentai cum arătam! Na, poftim cultură! (se reapucă de tăiat pâinea) Să mai vii tu la mine să îți pregătesc ceva… Atunci să vezi cum iese dragostea din tine!
Edwin (râde): Gata doamnelor…
Elga: Domnișoară!
Bucătăreasa (strâmbă din nas): Domnișoară…Adică cum domnișoară…?(bate un apropo).
Elga: Din câte știu eu, nu sunt măritată…(își privește degetele de la mâna stângă).
Bucătăreasa: Elga…nu mai face pe proasta.
Elga (clatină din cap): Niciodată nu am făcut pe proasta (aruncă o privire la ce face Bucătăreasa).
Bucătăreasa: Și eu sunt Miss Brazilia…(toacă o ceapă).
Elga (începe să râdă): Hahaha….Dar știu că nu ai pretenții! (către Edwin) Ce zici? Ai vedea-o pe Bucătăreasă pe pantofi cu toc de 15 cm…? (îi face cu ochiul) Sau în acele rochii de seară…(către Bucătăreasă) Ai fi ,,fatală”!
Bucătăreasa (încearcă să fie calmă; se preface că nu aude ce spune Elga).
Edwin (se uită la ceas): Olga, este timpul sa servești prânzul Stăpânei.
Bucătăreasa (se înveselește): Hehe… Să vadă ce mâncare i-am pregătit! Te lingi pe degete de bună ce este!
Elga: Eu am plecat. Trebuie să îi duc telefonul Stăpânei (ieși trântind ușa după ea).
Bucătăreasa (oftează zgomotos): Doamne, cât mă enervează uneori ființa asta… (șterge tacâmurile).
Edwin: Arată bine, totuși. (ridică o sprânceană și zâmbește).
Bucătăreasa: (își întoarse privirea spre el; clătină din cap) Te credeam mai cu cap… Off, bărbații ăștia! Doar la prostioare vă stă gândul…(îl împinge din calea ei).

(Edwin râde. Bucătăreasa începe să caute farfuriile pentru servirea prânzului.)

Tabloul 3

Stăpâna este așezată în capul mesei. Elga intră cu telefonul în mână.

Stăpâna: Era și cazul să apari. Să îi spui Olgăi să servească masa după ce o strig eu.
Elga: Sigur, Stăpână! (Fă aia, fă cealaltă, că eu oș fi marioneta ta!, își spuse în gând).

(Elga iese din sala de mese. Stăpâna formează un număr de telefon, după care privește în gol timp de câteva secunde. Telefonul sună de două ori. În final răspunde Contele Marcel.)

Contele Marcel: Bounjour!
Stăpâna: Salut, Marcel! Deranjez?
Contele Marcel (își drege vocea): Vai, draga mea, ce surpriză! Nu mă așteptam să mă suni. Nu mă deranjezi! Ți-au plăcut florile?
Stăpâna: Au fost minunate. (Se strâmbă. Ia o gură de ceai din ceșcuța pusă la dispoziție în fața ei).
Contele Marcel: Știam eu! Tu ești exact ca florile!
Stăpâna: Asta nu înțeleg…
Contele Marcel (pe un ton jucăuș): Cum să nu înțelegi… Ești exotică, minunată și extrem de… frumoasă!
Stăpâna (se înecă din cauza ceaiului): Vai… Mulțumesc… (Doamne, pecetluie-mi soarta!, își spune în gând).
Contele Marcel: Ce ai pățit, draga mea? Te-au emoționat atât de tare cuvintele mele? (râde).
Stăpâna (își dă ochii peste cap): Foarte tare…
Contele Marcel: Și…. Draga mea floricică (la auzul acestui apelativ, Stăpâna se strâmbă), când ne vom putea vedea… și noi?
Stăpâna: Vai…Nu știu….Sunt tare ocupată în ultima vreme (privește absentă ceșcuța de ceai).
Contele Marcel: Nu ți-ai putea face și tu puțin timp, pentru MINE?
Stăpâna (repede): NU.
Contele Marcel (după un momet de pauză): P-p-of-tim..?!
Stăpâna: Nu ai auzit ce am spus?
Contele Marcel: Ai spus un ,,NU”.
Stăpâna: Ce altceva te-ai fi așteptat să auzi?
Contele Marcel: Draga mea, nu trebuie să fii așa dură.
Stăpâna (cască): Nu îți dragă….și cu atât mai puțin A TA!
Contele Marcel (șocat): Nu te credeam atât de crudă!
Stăpâna: Nici măcar friptura pregătită de Bucătăreasă nu e crudă…(tare) Tu îndrăznești să mă faci crudă?!
Contele Marcel: …(Liniște)
Stăpâna (râde): Trebuie să închid… Masa de prânz nu trebuie ratată.
Contele Marcel (oftează): Voi aștepta….Voi aștepta să dai un semn de bunăvoință…
Stăpâna (enervată): Nu îmi place să mă repet! Ultimul meu cuvânt a fost spus.

(Stăpâna închise apelul telefonic înainte de a nu a mai avea nicio cale de scăpare.)

Stăpâna (oftează și clatină din cap): De ce mi-aș bate eu capul cu tine? (privește telefonul) Toți mințiți, înșelați și păcătuiți! (oftează) Și lumea îmi spune mie că sunt rea! În ce privință sunt rea? (se oprește un moment din vorbit și înghite în sec) Fie…Poate…sunt rea.

ACTUL II

Tabloul 1

PRÂNZUL
(Elga ajunge în bucătărie. Bucătăreasa tocmai terminase de aranjat farfuriile. Edwin plecase afară să fumeze o țigară.)

Elga (intră țanțoșă): Stăpâna a spus că o să te strige atunci când va dori să îi servești mâncarea.

Aceasta iese din bucătărie la fel cum a intrat. Bucătăreasa nici nu are timp să comenteze ceva, că Stăpâna o strigă din sala de mese.
Stăpâna așteaptă la masă. Învârte cu o linguriță în ceașa pe care încă o are în față. Pare pierdută pe gânduri. Nici nu observă când Bucătăreasa vine lângă ea.

Bucătăreasa: Stăpână, sunteți bine? (îi așează mâncarea în față).
Stăpâna (clipește de două ori și zâmbește): Sunt bine, Olga (își privi mâncarea). Hmmm…Prânzul. Muream de foame.
Bucătăreasa: Tocăniță de iepure. Am adăugat vin alb (șopti aceasta).
Stăpâna: Frumos…Foarte frumos (oftează).
Bucătăreasa (o privește îngrijorată): Vă simțiți bine…?
Stăpâna (își pune mâinile în cap): Olga…(Bucătăreasa tresare la auzul numelui ei) Anii tăi de doică s-au sfârșit…(o privește în ochi). Nu mai sunt fetița neajutorată de acum 30 de ani.
Bucătăreasa (privește în podea):…
Stăpâna (învârte cu lingura tocana din farfurie): Nu mai fi așa sensibilă…(privește fix mâncarea din fața ei). Ai văzut că nimeni nu merită osteneala…
Bucătăreasa (înghite în sec): Aveți dreptate…
Stăpâna (râde): Normal că am! Tu…(îndreaptă degetul arătător spre ea). Ești cel mai bun exemplu!
Bucătăreasa (își ridică privirea din podea): Exemplu?
Stăpâna (aprobă din cap): Nu ești tu cea care și-a irosit viața pentru a avea grijă de o fetiță bolnăvicioasă (arată spre ea), nu ești tu cea care ai fost tot timpul acolo pentru mine? Noapte de noapte, zi de zi, săptămână de săptămână și așa mai departe…(se oprește din vorbit, închide ochii și în următorul moment aruncă farfuria cu mâncare pe jos).
Bucătăreasa (tresare la auzul veselei sparte): Vai! (își desface șorțul de la brâu și începe să facă curat).
Stăpâna (o privește pe Bucătăreasă): Tot timpul…Tot timpul acolo pentru a mă scoate din încurcături (zâmbește).
Bucătăreasa (aruncă mizeria astrânsă într-un vas mare din colțul îndepărtat al încăperii): Tot timpul voi fi…
Stăpâna (ridică o sprânceană): Știu…Mi-ai demonstrat-o…

(Pentru câteva momente se așterne o liniște mormântală.)

Stăpâna (își duce mâna la cap): M-a luat o durere…( se încruntă).
Bucătăreasa: Vreți să vă servesc prânzul…?
Stăpâna (se gândește un moment): Da.

(Bucătăreasa se duce în bucătărie și revine cu o farfurie cu mâncare.)

Stăpâna (examinează farfuria): Deci, ce avem?
Bucătăreasa: Tocăniță de iepure.
Stăpâna: Cu vin alb?
Bucătăreasa (aprobă din cap): Cu vin alb..

Tabloul 2

Edwin intră în sala de mese, alături de Elga. Acesta o ține de după șolduri. Se opresc amândoi observând că Stăpâna nu terminase de mâncat. Aceasta îi privește mirată. Elga îl împinge mai departe pe Edwin și se scuză, urcând scările spre sala principală.

Bucătăreasa: Nerușinato..! (șopti aceasta cât sa o audă Elga).
Edwin: Să aveți poftă, Stăpână! Ma scuzați că v-am deranjat… Mă voi duce acum să îmi termin munca.
(Stăpâna afirmă din cap. Edwin urcă și el scările. După ce plecară amândoi Stăpâna rămase o clipă gânditoare.)

Stăpâna: Hmmm… Se pare că se înfiripă ceva între ei. Sper să își dea seama că nu accept relații la locul de muncă! Trebuie să fie profesioniști (se reapucă să mănânce).
Bucătăreasa: Bărbații ăștia…. Stăpână, sunt toți o apă și-un pământ…
Stăpâna: Mai mult pământ…
Bucătăreasa: O să fie la fel?
Stăpâna (gânditoare): Nu știu la ce te referi.
Bucătăreasa (oftează): Nici lor nu o să le permite-ți…?
Stăpâna (surâde): Știi deja răspunsul!
Bucătăreasa (își face cruce): Stăpână…
Stăpâna (zâmbește malițios): Olga…Nu mai exagera…(bea o gura de ceai). Să sperăm că o să aibă puțină minte în cap…Că de nu…(ridică din umeri).
Bucătăreasa (clatină din cap): Știți deja deznodământul, nu?
Stăpâna: Nu chiar…

(Bucătăreasa afirmă din cap și se retrase din încăpere.
Stăpâna fixează cu privirea farfuria.Liniște totală.Zâmbește,după care ia farfuria și o aruncă și pe aceasta pe jos spărgându-se în zeci de bucăți.)

Stăpâna (ridică din umeri): Nici farfuria asta nu este rezistentă…

Tabloul 3

Stăpâna se plimbă prin grădină. Cărarea pe care o urma era pavată cu pietriș și avea de o parte și de alta mici arbuști printre care se zăreau flori albastre. Coborâ spre pădurea ce se ivea în spatele conacului. Deodată auzi niște șușoteli, râsete și pași. Se ascunse în spatele unui pin. Erau două siluete. Una era a lui Edwin… apoi o zări pe Elga. Amândoi se sărutau cu patimă.

Stăpâna: Așa, deci… Chiar că au tupeu!
(Se pare că niciunul nu-și dăduse seama că Stăpâna era acolo. Aceasta se retrase ușor, fără a fi auzită. La mijlocul drumului se uită în spate. )

Stăpâna: O apă și-un pământ! (își strânge pumnii) Mare păcat că trebuie să fac asta… din nou! (surâde) Devine din ce în ce mai distractiv…pentru mine (pornește

ACTUL III

Tabloul 1

SEARA

Stăpâna o chemă în camera sa pe Bucătăreasă.

Bucătăreasa: Da, Stăpână…? (spuse aceasta pe un ton îngrijorat).
Stăpâna (se pieptăna la oglindă. Era îmbrăcată într-o rochie de seară neagră, simplă): Ai văzut-o pe Elga?
Bucătăreasa: Nu… De când a apărut neinvitată la prânz, nu am mai văzut-o.
Stăpâna (zâmbi fals): Când ai să o vezi, să îi spui că vreau să discut ceva cu ea.

(Bucătăreasa aprobă din cap și părăsi camera. Stăpâna continuă să se piaptene până când, la un moment dat, luă un alt piaptăn de pe măsuța oglinzii și îl aruncă în cealaltă parte a camerei. Luă toate cearșafuri de pe pat și le aruncă pe jos. Făcu cât mai multe stricăciuni. Începu să țipe.)

Stăpâna: În halul ăsta să își bată joc de mine?! (strânse maxilarul) Nu se poate…O astfel de atrocitate (țipă). Nu suport să nu facă ce spun EU (se privește în oglindă, apoi pe un ton șoptit) Și diavolul a fost odată înger…Păcat că trecutul e trecut…(se așeză calmă pe marginea baldachinului și începu să zâmbească grotesc) Nu sunt rea…sunt neînțeleasă! (tristă) Poate sunt nebună..(își privește mâinile). Nu am vrut…ei m-au obligat (se strânge în brațe). Le-am spus în nenumărate rânduri să nu îmi mai spună ,,copil nebun”…(strânge pumnii). Lor li se părea că mie îmi făcea plăcere să fac ceea ce făceam…(își înclină capul)…Doar uneori simțeam plăcerea…(se lasă să cadă pe jos din baldachin). Faptul că vedeam ceva normal în a face oamenii să sufere, pentru mine nu a reprezentat ceva…ciudat. Chiar deloc! (râde) O mână ruptă, o tăietură cu cuțitul…Astea erau nimicuri! Să vezi o femeie arsă pe rug sau violurile brutale ale soldaților nemiloși…(privește pierdută spre un colț al camerei). Aceste imagini reprezentau pentru mine un spectacol minunat, un vis devenit realitate! (plânge) Dar ei, NU și NU și NU (se zgârie pe brațe)… Dacă nu vă doreați o astfel de ființă ca mine pe pământ, de ce mi-ați mai dat șansa să trăiesc?! (după un minut se calmează; căută din priviri peria de păr).

(Se așeză pe un scaun și începu a-și pieptăna părul.)

Taboul 2

În bucătărie, Bucătăreasa făcea curat. Se auzi o ușă. Intră Elga. Este îmbrăcată într-o rochie de un roșu închis. Se uită cu superioritate la Bucătăreasă.

Bucătăreasa: Să știi că a întrebat Stăpâna de tine (șterse o pată de pe aragaz). A spus să urci la ea în cameră imediat cum ajungi.
Elga (Se aplecă spre masă după un măr verde. Mușcă din el cu poftă.): Serios? (Vorbește cu mâncarea în gură) Am treabă în seara asta! Urc mâine.
Bucătăreasa: (Se opri din curățat pata. Se duse până în dreptul Elgăi și o privi dezgustată) Uite ce e, domnișoară…(își îndreptă degetul arătător spre ea) Stăpâna a spus clar că vrea să te vadă (își pune mâinile în șold). Du-te acum și nu mai comenta. Oricum nu ești bună de nimic în afarară de a enerva lumea!
Elga (pe un ton răstit): Bună de nimic?
Bucătăreasa (o privește drept în ochi): Ai surzit cumva în ultima vreme? După ce că până acum făceai pe proasta, acum faci și pe surda!
Elga(flutură mâna): Te rog! Vezi-ți de aragazul ăla!
Bucătăreasa (se încruntă, după aceea se întoarce la treburile ei): Nu ai pic de respect față de alte persoane!

(Elga îi întoarse spatele bucătăresei și închise ușa după ea. Se uită în jur, gândindu-se pentru o clipă ce urmări ar fi avut nerespectarea ordinului de a urca la Stăpână.)

Elga: Până la urmă, ce mi s-ar putea întâmpla? (oftează) Trebuie să urc…Poate mă trezesc după, că sunt dată afară (face un pas după care se oprește). Dar Edwin…Hmmm (zâmbește) Poate netrebnicul ăla ar deveni mai interesat de mine dacă ar vedea că nu mai ajung (se bosumflă). Offf…Dar nu pot! (se uită spre scări) Asta e! Trebuie să văd ce vrea de la mine…După care mă prefac că mă doare capul…scap eu cumva (se îndreaptă calmă spre scări).

Tabloul 3

Elga bate la ușa stăpânei. Se auzi un „Intră!”. Când păși în cameră, aceasta fu șocată să observe în ce hal era: perne rupte, cearșafuri aruncate pe jos, bibelouri sparte și în mijlocul camerei, Stăpâna stătea pe un scaun și se pieptăna. Avu un moment de ezitare. Nu ar fi vrut să intre în cameră. Îi era prea frică. Stăpâna își întoarse privirea spre ea. Încremeni.

Stăpâna (zâmbi sarcastic): Intră! (Îi făcu semn cu mâna spre ea).
Elga (păși înăuntru): Sunteți bine?
Stăpâna: Ți se pare că am vreo problemă?
Elga (privește din nou camera și nu spune nimic):….
Stăpâna (se opri din pieptănat): Nu mă întrebi de ce arată camera așa?
Elga (înghiți în sec): De ce arată camera așa?
Stăpâna: Mi-am dat seama că mi-am pierdut un cercel cu smarald (râse). Mă poți ajuta să îl găsesc?

(Elga aprobă din cap. Împăturii cearșafurile, strânse pernele rupte și adună cioburile de pe jos. Stăpâna o privea de parcă ar fi fost gata să sară la gâtul ei. Elga tremura din toate încheieturile.)

Elga: Stăpână, nu am găsit niciun cercel… (se bâlbâie).Sunteți sigură că l-ați pierdut aici?
Stăpâna (zâmbi): Vrei să spui că nu știu despre ce vorbesc?
Elga(înghiți în sec): Nu… mă scuzați.

(O privi din cap până în picioare. Observă rochia și faptul că Elga era machiată. Zâmbi fals)

Stăpâna: Elga, de ce ești îmbrăcată așa?
Elga (se bâlbâie): E-e-eu mă întâlnesc cu niște vechi cunoștințe.
Stăpâna: Foarte interesant…(spuse aceasta sarcastic).

(Pentru câteva momente se privesc una pe cealaltă fără a scoate un zgomot.)
Elga: Vă mai pot fi de folos? (vocea ei răsună goală).
Stăpâna: Cred că nu.

(Stăpâna se duse până la măsuța oglinzii. De acolo luă un mic briceag. Elga se dădu în spate câțiva pași, dar se lovi cu spatele de perete.)

Stăpâna: Am nevoie de părerea ta…. (învârte briceagul).
Elga: P-p-pă-re-rea mea…? (panică; ncepu să își frece mâinile).
Stăpâna: Da…Vezi tu, în după-amiaza aceasta am fost la o plimbare prin pădure… (se uită fascinată la briceag).
Elga: Dum-nea-voa-străăă?
Stăpâna: Da! Și ghici ce am văzut? (se apropie de Elga). Stai, nu te panica! (râde) Ai văzut și tu ce-am văzut eu?
Elga (se uită în jur): Stăpânăă…

(Elga vru să deschidă ușa, însă Stăpâna o prinse de mână, smucind-o. Aceasta tresări din cauza durerii. Stăpâna o împinse cu putere în perete și îi plimbă briceagul în jurul gâtului.)

Stăpâna: Cel mai mult urăsc trădarea… Știai foarte bine care este părerea mea privind relațiile între angajați. Păcat. Ești așa tânără… Dar nu pot face nimic pentru a te ajuta. Tu ți-ai săpat singură groapa!
Elga: Nu… Vă rog!!! (plânge și tremură).
Stăpâna (își dă ochii peste cap): Off..Te rog! Ești femeie în toată firea! Nu trebuie să fi atât de dramatică!(îi ia o șuviță de păr în mână) Trebuie să îi mulțumești lui Dumnezeu că ai trăit atât! Alții nu au avut parte de discursul meu de acum (zâmbește).
Elga(își bulbucă ochii): Alții? Cum adică… alții?
Stăpâna (clatină din cap): Avea dreptate Olga! Chiar faci pe proasta! Gata cu vorbăria! (surâde) Salută-i pe ceilalți din partea mea…sau nu…nici că îmi pasă!

(Cu o singură mișcare, Stăpâna îi tăie gâtul. Fără mustrări de conștiință se uită la corpul din fața ei. Coborî în bucătărie după Bucătăreasă.)
Stăpâna: Știi ce ai de făcut….
Stăpâna iese în grădină. Bucătăreasa duse corpul în pivniță…
Astfel a mai trecut o zi.

Tabloul 4

A doua zi, dis-de-dimineață totul părea normal. Stăpână își servea micul dejun în sala de mese liniștită. Bucătăreasa se afla în dreapta ei, pregătită pentru a-i servi o nouă ceașcă de ceai. Edwin intră pe ușa principală, vesel. Făcu o plecăciune în fata Stăpânei. O salută cu o înclinare a capului pe Bucătăreasă.

Edwin: Bună dimineața, Stăpână! Să aveți poftă!
Stăpâna: Bună dimineața.. Edwin! (Râs fals. Își împreună mâinilele spre masă.)
Edwin: Vă las. Nu vreau să vă mai deranjez (se îndreaptă spre ușă).
Stăpâna: Stai! (îl privește fix).
Edwin: Da…? (se oprește pe loc).

(Stăpâna se ridică de la masă. Se apropie încet de Edwin. Îl privește adânc în ochi.)
Stăpâna: Știai condițiile în care trebuie să lucrezi aici, nu?
Edwin: Poftiți?
Stăpâna: Edwin…Edwin…Nu mă face să îmi pierd răbdarea.
Edwin (o privește mirat): Mă scuzați, dar chiar nu înțeleg la ce vă referiți.
Stăpâna (râde zgomotos): Hahaha. Ce zici de – pădure? Ai ajuns un animal al pădurii? Nu îmi spune, că nu știi la ce mă refer… Ar fi pur și simplu prea cinic din partea ta.

(Edwin vrea să o contrazică, însă aceasta îi pune degetele la buze. Îl privește fix în ochi.)

Stăpâna: Relațiile între servitori nu sunt acceptate! Ți-am zis, nu nega!
Edwin (o privește buimăcit): Pădure…(își dă seama) Aaaa…(își pleacă privirea) Nu se va mai întâmpla…A fost un moment de destindere…
Stăpâna: Moment…de….destindere (pronunță fiecare cuvânt încet).Vai! (bate din palme) Ehh…Asta e…Deznodământul eu l-am ales….Păcat de voi doi…tineri…în floarea vârstei…(clatină din cap) Mare păcat!
Edwin (se strâmbă): Nu vă înțeleg umorul în dimineața aceasta…
Stăpâna (ridică o sprânceană): Hmmm…Elga…Cum ți s-a părut?
Edwin (o privește uimit): Stăpână, jur pe ce am mai sfănt că nu o să se mai repete!
Stăpâna (îl privește serioasă un moment după care începe să râdă zgomotos): Sigur că nu o să se mai repete! Am avut eu grijă de asta! (își dă seama că Edwin nu pricepe despre ce vorbește) Privește cu mare atenție peisajul de afară…CU MARE ATENȚIE! (îl oprește) De fapt, du-te și privește totul acolo (zâmbește). Vreau să îți dai seama despre ce vorbesc.

(Edwin fuge afară. Privește o clipă trupul însângerat. Ochii Elgăi privesc cerul ca și când ar vrea să își ia zborul din locul acela păcătos. Acesta își îndreaptă privirea spre conac. Totul pare prea liniștit pentru a crede că în casa aceea s-a petrecut o oroare. Stăpână se află pe pragul ușii. Ține în mână ceșcuța de ceai. Îl privește pe Edwin.)

Stăpâna: În locul tău aș face stânga-împrejur și nu m-aș mai uita în spate. Totul depinde de tine…
Edwin: Dar de ce? (tremură) De ce este Elga moartă?
Stăpâna (enervată): Ți-am oferit șansa să pleci, să scapi… Mare păcat! (lasă ceșcuța să se spargă de prag.).
Edwin (se apropie de Stăpâna): Nu pricep nimic! Nu pricep nimic… De ce? (nervos) Merit o explicație!
Stăpâna: Elga îți va da explicațiile dorite…pe lumea de dincolo.

(Stăpâna îl privește fix pentru câteva secunde, după care face trei pași în spate. Bucătăreasa se apropie încet de Edwin cu un satâr. Dintr-o singură lovitură acesta cade jos. Bucătăreasa își privește victima. Din locul în care l-a lovit curge o dâră de sânge.)
Stăpâna: Dă-le foc amândurora. Nu trebuie să afle nimeni de ei (se întoarce în conac).
Bucătăreasa: Da, Stăpână!

(Bucătăreasa trage cele două corpuri, pe rând, într-o groapă. Focul mistuie trupurile, gândurile, totul. )

Cortina

(Eugenia Miulescu – piesă de teatru citită în ședința din 04-08-2016)

Ședința din 04-08-2016 Eugenia Miulescu teatru

De obicei, vara luam pauză. Ședințele de cenaclu deveneau informale și se petreceau – într-un cadru destins – pe o terasă, lângă o bere rece, cafea, ceai etc. Am considerat că nu ne e prea prielnică toropeala, abandonându-ne discuțiilor mai mult sau mai puțin… culturale.
Anul acesta am încălcat regula și am continuat să ne întâlnim în ședințe de lucru… și ni s-a dovedit că a fost o idee bună. Am avut parte de câteva debuturi interesante, ce ne-au arătat – cum, de altfel, ne imaginam noi, dar fără confirmări – că viitorul literaturii (gorjene și nu numai!) începe să se contureze.
Joia trecută, pe 4 august 2016, a fost rândul Eugeniei Miulescu (elevă la Colegiul Tehnic „General Gheorghe Magheru”) să ne demonstreze că se poate! Că se poate scrie teatru și că ea poate să scrie teatru!
Piesa citită (cam în grabă!), intitulată „Treptele nebuniei”, a fost bine primită în discuțiile participanților la ședință. S-a început cu evidențierea faptului că autoarea știe ce este, cum este și, cel mai important!, cum se scrie o piesă de teatru. Personaje stabilite clar, relațiile și interacțiunile între ele vizibile, replici scurte, concise, normale – au fost printre principalele atuu-uri sesizate de vorbitori. Deși s-a vehiculat ideea de teatru absurd, piesa lecturată nu se înscria nici pe departe pe linia Beckett – Ionescu. Cu o acțiune ce se desfășoară într-o perioadă destul de neclară, cu toate că și-n actualitate mai există conți și contese, slujitoare și bucătărese, piesa a surprins prin duritate și prin ușurința cu care personajele se omoară între ele. Cam neclară relația dintre contesă și bucătăreasă și nu îndeajuns de explicată motivația acțiunilor criminale ale contesei.
Pentru început, Eugenia se poate lăuda cu o piesă de teatru scrisă și cu posibilitatea de a și-o pune în scenă, ajutată de colegi și profesori. Considerăm că o asemenea experiență poate fi extrem de folositoare pentru cineva care dorește să continue să scrie teatru pentru a fi jucat.

eumiu
Eugenia Miulescu
eumiu1 eumiu2
eumiu3 eumiu4
eumiu5 eumiu6
eumiu7 eumiu8
eumiu9 eumiu10

Cristian George Brebenel în „Viața românească” nr.7/2016

vrom72016

Alexandru Corlan – poezii citite în ședința din 28-07-2016

coalpz
1 Poezioare despre cărți

Rigurozitatea cu care este tipărită o carte,
Viața ei și cum se-mparte.
În fiecare zi, mirosul urât de nou…
Pleacă precum o pițipoancă plasticată.
Destinații multiple, o singură influență,
Făcându-și manopera fără să miște,
Sfințită cu clemență, liniște de siliște-
Luminează cutia-ntunecată.-

Prima carte:

Azi a fost lăsătă pe noptieră, mâine împrumutată,
Poi-mâine criticată… În centrul atenției.
Ieri a fost întâmpinată cu zâmbete și pupici.
În decenii se condimentează cu atingerea sihăstriei.
Prinde culoare de soare șters și se usucă.
Uneori servește drept prânz rapid pentru chițcani-
Înainte să se facă mari.-

Dacă o doare, nu poate să plangă,
Poate să îndure și să îngândure, încearcă să trimită.
Deși s-au jucat multe roluri între episoadele sale,
Doar cei mai buni actori au lăsat-o neliniștită,
Tatuată. Regizorul e-n vacanță cu direcția și sensul.
Rămâne un ambuteiaj de cuvinte bătrâne și bisexuale.

A doua carte:

Plină de personificare formează personalitate.
Despre ea se vorbește precum o divă-n plinătate.
Singură-și face imaginea, singură-și alege compania:
Mâini îngrijite sau murdare, ochelari de vedere sau de soare…
Unii pe ea-și descarcă mânia,
Iar alții o visează.

Bărbați în costum strigă sume mari.
Un domn cu un ciocan evită să bată finalul. Situația nu-i roză.
Ea stă în bula ei de plastic de vreo oră, suspină. Nu vrea alt stăpân.
Nu înțelege de ce e importantă când în juru-i se seamană vânt.
*-Vândut! Doamnelor cu fetița pistruiată! O mie o sută dolari!
Cocuța o întoarce și-și sărută tatăl din poză.

A treia carte:

Nu s-a născut, însă ivirea-i este-n lucru. Mare lucru!
Din când în când își arată viitorul chip pe care furnici rătăcesc,
Dar imediat se-ascunde când cad picuri de sudoare.
Înjurături de disperare ies dintr-un torace bărbătesc.
Ea se sperie. Dispare. Destinu-i este simulacru.
Dramatizare: -Se va naște oare!?

Dacă-i să vezi în adevăr, în suflet și-n privire,
Un om sfrijit, încercănat, ținându-se în brațe singur,
Cu dinții-ncleștați și păr ce stă să cadă, se roagă.
“Dar pot eu să-i fiu tată fără mamă?” Amăgire.
“De nu uitam… Anul trecut o terminam. Pentru o viață-ntreagă.
Acum sunt la sfârșit, iar ea nici la-nceput, desigur.”
-Visul nevăzut rămâne dincolo de zid. Bărbatul a murit.
Munca sa a fost să fie lumină într-o eternitate fără răsărit.-

A patra carte:

Pisica miaună-n sufragerie și-și spetește lenea, Mingus bate bassul.
Pe discul rotativ plonjeză picături culoare flamă.
Cad printre jaluzele ca săgeți de soare pal, ascuns din când în când.
Pe masă, epistole către sine și alte închipuiri divine, naive ca pripasul.
Așa-i și cum alunecă miorlaul superfluu, constant rulat în gând,
Precum dollaru-n cataramă.

Liniște. Instrumentul respiră în repaus, minimizând atenție,
Doar ochi extinși-holbați spre alții și mai mari, și mai bogați.
În continuare cad boabe de foc. Iluzie absolută.
Sub coperta sigilată-n vișiniu, încercări de auto-seducție.
Fără răspuns; un lucru clar: volumul de scrisori ascultă.
Toți demonii sunt depresivi când filosofii-s motivați,
Ființa ca obiect e mută.

2 Frână cosmică

După rutine care te macină-n
Final lipsă de sarcină… uite-mă vin..
Agale-n ascensor, lejer spre dincolo de sor, dar dulce-pelin, flow ciocolat-amară-n suflețică
Mi-am luat o frână cosmică. Frână, Cosmin, că
pe val de vise și credințe-i dus, dar frână cosmică.
Așează-ți picioarele; lasă luna, uite zidu.
Ochi mari-copil, pe frunte ridu.
Prematur din vârstă mică, acidulat ca cidrul.
În spirit cenzurat, frână cosmică. Spațiul meu are o limită.
Și timpu-i scump că echilibrul pică, somnu-i numai mită, asta fiindcă
Așa-i mersu uman, feelin paranormal tătică:
Când orice limită atinsă-i depășită. Film artistic sau instict de animal?
Dețin control ca pluta pe val.
Și vânturi-vânturi bat, oricum ajung la mal.
M-am ridicat din subteran, dar n-am ajuns marțian.
Măcar nu-mi zic golan de macadam, ci Alex Corlan.
E cel mai bun titlu mundan când frâna sistemului meu solar e ce-mi permit în plan personal.
Agnostic-existențial, tătucu. Știam
Dinaintea vrăjilor,crucilor și lumânărilor. Osemintele vrăbilor.
Cosmin cosmic, abea un rest în părticică
În inimioara asta mică…
Dar am luat o frană cosmică.
Dar am luat o frană cosmică.

Dar mi-am dat de-atunci să mă omor, adică să mă uit
Adică să m-ajut, adică să mă stric. Sug viața îngerilor de acasă… ce să zic?
Să-mi fie dor să fiu iar mic?
Parcă-i mai liniște acum și pe-orice drum apuc e clar. Nu mă ridică
Devenirea mi-e oprită c-am luat frână cosmică.

Din părți apar pseudo-șanse. E gen când pierzi la table și după meci dai șase-șase.
E gen ce-aș mai schimba metoda, da schimb nimica.
Îngerii mei bolnavi nu-și stăpânesc frica.
Îngerii mei bolnavi primesc blesteme din mămica.
Conflicte vechi de când era lumea mică…
Io tot încerc să mă ridic la vis și tot iau frână cosmică.
Tot iau frână, Cosmin, că
Tot iau frână cosmică.

*In memoriam și ce-a mai rămas
Cutremurător în tremurul din glas. X2

3 Mascarada

Într-un limbaj uman așa-mi zicea și mama,
Iar de era real, incontrolabil urca gama.
Acum sunt oglinzi de fum în camera obscură
Cutia Pandorei se deschide prin gură.

Tropot de ploaie îmi spărgea ochii-n cascade
În vârf stau crocodili, la poale năvoade.
Și-n șes de-obraji stau firele de care marinarii trag,
Iar dedesubt un portal. Pentru insecte prag.

Sinucidere emoțională, robot disfuncțional,
Precum un cap plutitor activ hormonal.
Calculator de probabilitate, brânză bună-n câine,
Enumerații și-analiză din amintiri uitate mâine.

Înveliș ermetic, stilistic ursuleț, ușurează greutăți
Garderoba e o dragoste adevărată găsită-n vecinități.
Și vin siluete suple și siluete voluptoase, și pleacă apoi
Spre alte cadre-ntruchipate-n ochii iluzivi și goi.

4 Noptițe

Geană pe geană-i cea mai rară
Expresie-n feelinu meu. Că vine greu.
Și-o gonesc involuntar prin felul de-a-mi fi firesc,
c-așa le vorbesc și le gândesc și le perfecționez,
iar perfect perfectibil și regâsindu-i sens…
când uit le notez în timp ce-nnoptez:
Noptițe. Influențabile; fetițe…
Deci regăsindu-i sens, în scris paralizez
Ca visul lucid. Când eram mic visam că ucid.
Și-n somn și-n reverie că eram suparat ca mi s-au luat
Si nu mi s-au dat ce se cuvine mie. Mă rog..
Jurnal scris obosit și orb.
Acolo-n colț întunecat se petrece magia.
Anti-feelin grotesc, toți neiînsuflețiții mă scârbesc.
Momentu-i acum și-acia. Și viața n-are piua,
Iar puterea-i jumătate precum ziua.
Nopțite. Cum reușesc de le-nnoptez
Gen fără noapte nu creez. Gen făr lumină nu vibrez.
Gen fără gen și specie conștient nu mă raportez. Whateva.

Și dacă toate le notez peste timp să mă resuscitez
Noptițele-s tot ce rezistă când glumesc.
Adică mereu când fumez și scormonesc
În conul minții ca DaVinci, orice dumă o gonesc.
Deci să fiu clar le părăsesc că tre s-o dau serios.
Fie pletos bărbierit, fie chel bărbos. Whateva.

5 Cum scap de ego?

I
Pe-o nuia invizibilă pun în vârf cel mai mic arici.
Când se umflă, instinctual sparg balonul
Pe-o nuia invizibilă pun în vârf cel mai tăios brici;
Baltă de sânge albastru în întreg salonul.

II

Se vorbește despre om la persoana întâi
Cu cele mai modeste laude
Și nu există niciun căpătâi
Tot singur o să se aplaude.

III

Indiferent. Indiferent de circumstanță
Cu bune cu rele, cu toate grămadă,
El va pune doar binele-n balanță
Și răul și-l va cânta într-o baladă.

IV

Din nou mă pedepsesc pentru că mă iubesc,
Din nou aprind aceeași flamă ce ține
Bunătate-cenușă, răutate-jar și ele cresc
Calul lui Harap-Alb cu simț de sine.

6 Primii pași

Cine-l atinge cade necontenit într-o groapă.
Nimeni nu vede.
Și este așa confuzie când aluri de sunete purced
În timpane ascuțite.
Sunt stigăte interioare ce clar vor să iasă afară.
Nu-i clar, eu privesc în sus.
Odată adâncit nu merg, înot sedus și șubred.
Dar nu văd.

Și cine se-adaptează e cel potrivit și viteaz.
Un fel de fiul ploii.
Lipsit de confort, cu dureri ontologic-existențiale,
Și o obișnuință de roșiatec curgător.
Tristețe albăstruie-mi fură ce am rămas în glas,
Și ia naștere violetul.
Viziune gri, tot în întuneric, speranțe vin agale.
Și prima luminiță-i ochiul meu închis.

E o mutație lentă și zglobie ca o țestoasă ninja. Se întâmplă.
Se naște un panda.
Frânturi de caracter ce dau geneze, continuă-n alteritate
Și lipsurile simt o umplere.
Corpul real într-un context robotic lucrează și creierul contemplă
La reîncarnare trancendentă.
Mai multe drumuri apucate, lumini pe fiecare, trecuturi acuzate
Drama-i eclipsă de soare.
Epitaf: curcubeu în Yin și Yang.

7 Patogen și personal

Schizofrenie-n cap de bour, toată uitată-n amintire
Si nevroză-n trup de faur supraponderal din fire
Pendulează când acuma, când deloc.
Râd maniacal când aud bilibistroc.

Magnet de gărgărițe, model textil culorile naturii
Și evantai de ego pentru duhoarea căldurii,
Sunt cele ce renasc, una 3 luni pe an.
Râd maniacal când investesc un ban.

Pășit larg, un balansoar pe lateral automat, motor
Și des moment îndelungat pentru oasele ce dor,
Fac împreună un simpoziom de scurt-metraj.
Râd maniacal când am trecut pest-un sevraj.

Gesticulații absurde, dialectul ritmic în discurs lejer
Afecțiuni nervoase și anxietate, dar suflet viaj(g)er
Fac shimburi ca-n spital. Și doctorii bolesc.
Râd maniacal de când nu mă mai feresc.

8 A plouat tot timpul

Dimineața soare, ochelari să țin ochii deschiși
Și toată lumea-i are.
Urcă în bus, dispare spre unde trebuie să fiu
Toți îs pe fugă mare.
În trafic vagoane, e coadă de îți cad ochii
Deodat-un nor apare. Nu s-a mișcat deloc pe zi
Cad stropi de ploaie. Și cad șiroaie.
Iar griul se reflectă-n stradă, și unde nu-i cer este coadă
Taxiuri peste tot. N-ai loc să treci deloc.
N-ai loc să traversezi și cu atâta monocrom nici n-ai cum să visezi.
Bacovia dansează. Elevi citesc Shakespeare și atât
E de plictisitor în clasă.
Eu scot telul din geantă și-ncep să scriu versificații
Am ritmuri lente în urechi. N-am chef de conotații
Și mă încearcă senzații vai de mine și nesomnu și ce-aș umple studioul
Cu hârtii și-apoi dau tonu, și-mi doresc s-arate Domnu că se poate.
Că se pot utiliza aceste piese scrise-n noapte și pe-unde apuc mă frate.
Dacă nu doar câteva atunci pe toate să le-aud
Să mă asud pe timpan cum cade-afară
Strop de ploaie peste glugă și țigară și cagulă și sunt leoarcă la picioare
Și-avem fețe zâmbitoare.
Trece ticăitul trebii și-a plouat tot timpul.
La adăpost ca Grasu, ocupat ca restu repărilor cu tripu.
Și-așa-i pe toată saptămâna. A plouat tot timpul.
Păi a plouat tot timpul,
Gen vreme de făcut copii poeți și triști, măcar cu suflete de-artiști.
Și lene-o groază.
Greu de țintit în viață ca firul de ață-n ac.
Copii pierduți cu drog în venă la BAC.
În viața asta a plouat tot timpul
Liniștitor ca toamna-n treacătu florilor
Plictisitor precum literatura fără imagini color.
Aleator precum efectul fluture-ntr-un stomac gol.
Si graba mare ca murim usor.

9 De ce m-aș sinucide cu un pistol de aur

Astăzi m-am luat la bătaie-n stânga-dreapta peste fața mea,
Am vrut sa sparg oglinda cu capul, dar m-am liniștit când m-am învinețit.
Am spart puțin de arcadă dar s-a vindecat repede.
Autodistrugere de corp pentru un ego doritor.
A început să îmi placă durerea. Oricum asta cunosc dintotdeauna.
Mă recitesc peste ceva timp, o zi în care m-am bătut din nou.
Pastilele sunt utile, îmi distrug reacțiile față de exterior.
Îmi place să mă bat singur. Mi-ar plăcea să distrug lucruri fără apărare,
Dar nu pe bani puțini. Când pierd controlul, iese autorul.
Sunt atât de fericit în preajma oamenilor, încât m-aș sinucide-n public.
N-am s-o fac. Mi-e frică și vreau un pistol de aur cu care să-mi sparg țeasta.
Poezia asta e mai proastă decât orice ar încerca Tudor Chirilă în viața asta.
Pe el l-aș bate cu un lanț greoi. Astăzi urăsc metafora.
Urăsc plasticitatea și mă urăsc pe mine.
O să-mi mai dau niște pumni ca să fiu violet esențial.

10 Buburuze

Bună bună! Sunt o inocență!
Mică mică plină de pete pe fundal.
Bună bună! Nu fugi de mine!
Țop!*
Mă țin după tine că ai ceva special.

Iar eu total irelevant îmi văd de ale mele
Și într-un final de seară ajung acasă.

Bună bună! Sunt tot eu uită-te la mine!
Am zis uită-te… La… Mine!

Și indignată a început să se autoflageleze într-un bec.
Eu n-aveam nicio treabă. Doar auzeam Zrrr! Zrrrr!
Și deodată-mi cade pe umăr cu aripioara arsă.
Mă activez. Iau s-o îngrijesc. Ne facem selfie și postăm pe Internet.
O pun pe tastatură și revin să scriu la melodia Scriere și Muzică.
Între timp, buburuza mea primește multe like-uri și eu devin gelos.
Atâta o iubesc că-mi permit maximul de egoism.

A doua zi*
Nu știu ce se întâmplă, dar litlișoara-și pierde petele.
Acum îi dau atenție.
Coboară pe umărul meu din noua casă.
Bună bună! Sunt o inocență!
Și eu: Bună bună! Sunt corli și ăsta micu-i Corlii Tupandi cu 2 i.
Bună bună, Corlii Tupandi cu 2 i cel mic!
Corlii cel mic e tatuajul meu care salută inocent-îmbelșugat.
El mă salută pe mine!
Paranteză: e clar că nu vorbesc cu buburuza și-mi imaginez tot privind-o strălucitor.
Spre ceva timp mă duc și-adorm.

A treia zi*

Bună bună! Sunt o inocență!
Eu nu pricep de ce trei zile la rând buburuza mea era roșie cu buline
Apoi portocalie fără buline, iar azi verde închis cu buline.
Dar eram vesel pentru ea: de la aripioară arsă, la dragălășenie drăguță drăgăstoasă.
Și-acum e o grasă… Și eu nu mai am țânțari în cameră…
WTF?
Bună bună! Ce schimbare!
Facem un târg: ea mă scapă de țânțari și eu mi-o tatuez pe braț.
Nimic nu s-a terminat cu “La revedere!”
Și mâine îi cumpăr o floare.
Bună bună!
Bună bună!
Bună bună!
Erau trei buburuze în camera mea.

11. Transformare

Afară-i ploaie, ud pe cărare
Aud doar zumzete din dormitoare
Parcă-i un cuib de gărgărițe peste tot
și-n ploaie, melci pe cărare.
Io merg sub soare, și cade, răsare
și luna la fel și când o văd sufăr o transformare.
De felul meu firesc cum mă feresc.
Când vin momente fără tratament înnebunesc.
Like raaaa!
Așadar mă concentrez.
Fiece secundă profundă o trăiesc.
Ontologic-existențial jelesc.

Și mă-ntorc, nu-i elixir nu-i antidot
e ființare. E devenință-n forma mea și cât se naște doare.
și-s stări de alterare. Modificare. Pastiluța de calmare
îmi oprește din motoare.
Hruuu!
Stop. Hai la culcare. A doua zi e repetare.
Io nu mai am răbdare.
Un roi de gărgărițe la întâmpinare ce mă urcă.
Până în Rai, apoi dau drumu și mă culcă.
Minte profundă, suflet speluncă.
și orice intră nu mai iese decât luat de mână
Ieșire-n forță sau în vână

Cât de clișeic e să mă bat cu mine însumi apogeic.
De parc-aș amâna precum poeții moartea prometeic.
Cuvinte grele sincere într-un impas tembel,
Poetizez lirism de piesă-n straturi de oțel,
Sufletu-i suflețel. Adică mic și-ascuns în negură și ger.
și în mister. și mă irită-n cap gen
ieeeși.
O lupt-așa ușoară dacă n-ar fi luată-n seamă.
Ce fenomen…
Zâm zâm zâm zâm.

12. Atât de deep

Atât de deep, parcă aș fi dislexic și-aș vorbi de Johnny,
Și-n lipsa adâncimii rezumatu-s banii.
Și grija grija, timpu-i o scuză fără prisos, am uitat cine-i mami.
Nu știu ce e identitatea știu să fiu norocos.
Nu știu s-o zic da știu ce-i frumos. Că-l caut cu anii.
Am făcut cearcăne. Zici că-s inele.
Să-mi leg ochii de aortă-n fața vieții mele.
Am obosit demult și m-am înstrăinat. Încă mă lupt
Cu neliniștea. Sentiment neplăcut.
Îs temător când mi-amintesc că pot să explodez
Și știu că ceasu ticăie și-urmez
S-eliberez ce-am adunat până mă golesc.

Cu toate astea încă acumulez.
Cu toate, primu lucru dimineața-i să fumez.
Cu toate deodată mă distrez.
Și-a doua zi la fel. Psihologu-mi zice să mă recreez.

Atât de deep c-alunecă să urc. Și-am petrecut atât de mult timp…
Dac-aș urca unde mă duc? I-atât de neted și plăcut.
Iar suprafața-i înveliș crud și relief brut și feedback mut lipsit de conținut.
Mă rog..
Judec să nu mă plictisesc se pare.
I-așa de fain când nu v-aud și-nchid oboanele.
În pașii ritmici, alene zen pe alee.
Hei stres, anxietate. Muie.

Cum toate astea încă pornesc.
Cu toate, primu lucru dimineața-i să fumez.
Cu toate deodată jonglez
Și-a doua zi la fel. Psihologu-mi zice să mă relaxez.

Și ca atare, viața-i ca o alegorie.
Fie că suge, fie că-mbie.
Să primești bani gen să primești o jucărie,
Care se strică repede dintr-o prostie numită supraviețuire.
Atât de necesar, atât de necesar.
Degeaba se spală păcatele dacă n-ai balsam.
Atât de rutinar și plictisitor.
În lipsa detaliilor omul moare mai repejor.
Cum e să trăiești ușor?
Comparativ-explicativ: plictisitor.
Poate din lipsa ușurinței există cuvântul ajutor.
Poate din plinul greutății există obositor

Cu toate astea, încă ordonez.
Cu toate, primul lucru dimineața-i să fumez.
Cu toate deodată m-aleg.
Și-a doua zi la fel. Psihologu-mi zice să mă reculeg.
Să mă reculeg. Să mă relaxez.
Să mă recreez. Să mă relaxez.
Să mă duc oriunde m-aș duce ca să am de unde mă-ntoarce.

O linie continuă, nici nu mai știu când se curbează
Sau când se frânge. Nu pot fi pe fază.
Și-atât de multe-mi umplu capu să evit ce-am în față.
Și-atât de mult m-am închis să nu-mi apară pe față
Lacrimi. Le-am înlocuit cu riduri, cu pungi și colorituri
Violet și purpuriu, știi tu. Și-am zis la inimă nu.
La creier nu. Și-a mai rămas sufletu.
Dar se-mpietrește. Unele anotimpuri veștejește
Și unele trăiește. Cât despre mine, nu mă privește.
Io caut calea ce mă liniștește
Pe veci, no.

Cu toate astea dau fail.
Cu toate, primul lucru dimineața e soleil.
Cu toate deodată pe cer.
Și-a doua zi la fel. Psihologu-mi zice tot acolo e.

Deja-mi cedează nervii, am tremurici în cap și-o presiune
Neliniște și lipsă de răbdare. Bomba e în joncțiune.
Ceasul e în mișcare. Iar eu alerg în jurul cozii-n semn de amânare.
Și mă consum luminând conul minții mele ca o lumânare.
Cu toate astea mă simt că sunt în stare
Stare de nepăsare. O pseudo-calmare.
Ticuri nervoase în picioare.

Cu toate astea, încă încerc.
Cu toate, primul lucru dimineața-i flow de melc.
Cu toate deodată mă leg.
Și-a doua zi la fel. Psihologu-mi zice merg în cerc.

13. Panda

Stau treaz cu ochii închiși. Și-mi văd luna-n reflexie.
Când bestia-mi face ochi triști, o-mbăt cu nevinovăție.
Ascund în negură ce am. Și ard ochii când se roșesc.
Lup blând ce îl înveninam și-un pui de panda călăuzesc.

Să-mi lumineze pân-orbesc și până-nchei să car,
Și să ferească tripul darul de blestem, blestemul de dar.
Creatul de har, ce-am descoperit măcar
Să mă facă pe mine mai bun dacă-n lume-i neclar.
Și sunt sătul să par ce nu-s când știu că-n mine-s cel ce sunt
Și-n văz și-n simț și pe pământ. Până-mi mut corpul sub pământ.
Chiar când tristețuri bând, m-așez în zenu-mi legănând,
Făcându-mi legământ să pierd liniștea pentru calvar
Că-n viață inversu-I pe val. Confuz de-a dreptu-s când le cânt.
Fie că-mi ia și sufletul răgaz și inima avânt.
Așa-mi doresc să-ncununez negrul în alb, maro în frez.
Sunt obosit și delirez.
Sunt ghidat de ce-alternez, și ce-n nevăzut prefigurez.
Sunt stăpânit de cumpăna formei mele în lut.
Eu m-am uitat în mine mai demult și m-am trezit în lume duh.

14. Roșu isteț

și dacă de la ușă se văd cicatricile,
atunci
să chemăm nopțile
să le-mpresoare întuneric fără lună
și dac-apare luminează-ntr-o căpșună.
Isteț ca ceasul, old school fără stop
Atât de mititel mai bate-i nevoie de microscop
Așa departe-am dat-o că-i nevoie de un telescop.
Atât de slab mai bate c-are nevoie de scop.
și dacă e nevoie de chitara sau pian
atunci
oprim un uragan
să nu se-adune-n cap idilic
roșu de iulie simbolic.
Fuga de acceptare, sinele alcoolic.
Feelin roșiatec, vânăt zevzvec.
Poetic ca un ego uman fără intelect.
Adio nemurire, adio inconștient.
Închide naibii ușa, vreau să fiu prudent.
și dacă de la ochi se colorează viața
atunci
spălăm atenți toată fața
să fie curat-reflexie-de-oglindă
roșu de iulie sub gene mă colindă.
Așa de-aproape e aici acum și-așa ușor se pierde
Când făr-albastru sau violet ne concentrăm pe verde
și fără gaură în alb răul nu se vede
oricând se vrea chitară sau pian, desmierde.
Roșu între gene, roșu între gene.
Albastru în vene, albastru în vene.
Violet în jurul ochilor. Trăim viața ca pe-un cadou.
Violet în jurul ochilor. Trăim viața ca pe-un cadou.

și dacă e nevoie de zăpadă pentru foc
atunci
avem noroc.
La câtă gheaț-am strâns în corp
Sufletul-i cub dur și stă tot
Timpu-n același loc.
Același joc, decurge-n infinite stări
Generatorul de emoție-i stricat fără urmări.
și generația-mi ca igrecul peste orice țări.
și gândurile bat din aripi peste mări.

15. Lupte Vechi

În așteptarea nopții-n capăt de Mănăștur pierd versificații expresive.
Și mă rog de mine să-mi aduc singur stări festive.
Limitat la a fi eu.. nu pot să scap(nu pot să scap!).
Și-mi revin amintiri de când mă puneam în cap.
Bine ai venit înapoi în lumea atinsă.
Manipuleaz-o nevăzut, fă-o aprinsă.
Adu-i un sens parcă-i al tău. Adu-i un sens și fă-l al tău.
Dar sunt scârbit de tot ce văd în jurul meu.
Rutine-ntunecoase ce dărâmă visul meu.
Că-n jurul meu, are loc peșteală și trafic că-i traiul greu.
Alegerea a fost a lor mereu.

Apar mereu personal, cântă-mi Satană dorul nopții.
Până nu-mi ies colții și mă răzbun că îmi ingâni orice tristețe pe care-o alung.
Ecoul vocii tale-i pregătit să fie mut.
Îți blestem puterea și ți-o-nțes în vânt să plece peste toți.
Mie-mi dai noaptea la schimb, și ziua dacă poți.
Iar io-ți promit c-o să te las în pace, oricum i-un lux să n-ai ce face,
Și te ațâț cu locu-n care n-ai ce căuta, la mine-n brațe-s
Ocupat deja să strâng acolo peisaje, persoanele-s oricum opace.
Și neputând s-ating de unul singur pacea, o las să mă dezbrace.
Mă risipesc precum nisipu-n musoni. Căzând pe fețe-ntâmplător devin sclipici și sor.
Uneori mă-ntreb în viață de câte ori trebe să mor.
Alteori renasc de-atâtea ori pe câți mi-au greșit și-am vrut să-i omor.
Oricât de mult mă depărtez de regatul sufletesc, mă-ntorc și finisez
Temelia veche-n umbra unei mănăstiri uitate, și alternez
Între aripi și colți, între coarne și-aură. Când dragostea lasă o gaură
Tindem s-o umplem cu ură. Frustările se-adună. Te uiți atent în jur și vezi cum se-abolesc.
Pe mine mă privesc doi îngeri cum cresc și cum gafez. Îi plâng și le doresc regatul ceresc.

“Vino și urcă”, aud o voce batrână, ascult cu drag ce vrea să-mi spună.
Și grăbesc pasul. Făcând aceasta mă-mpiedic. Dau să urlu-mi pierd glasul.
Ambientul devine etheric.
Transced sinele-n plaiuri de aur. Mentalu-i labirint, eu minotaur.
Icar și-a luat zborul și l-a mâncat un graur, c-a suferit metamorfoza-n trup de faur.
Umil ca un miaun. Când ridicarea are loc, evit să mă-ntorc, evit atenția de tot.
Și mă transform în urs panda. Pentru Zen, furia-i ofranda.

Când pun geană pe geană-n carnet notez diverse, bazate pe-adevăr. Mi-au Vogue-ul Arome Menthol pe balcon.
Privesc golul urban cu ușurare și racoare. Văd calmul noctuar și lumini ascunse-n depărtare
Și când îmi simți echilibrul cu tine, orice cale devine uniformă. Tratament când sufletu-i comă.
Dezlănțuit îs prada amintirilor și ce vor veniilor. Și-s rimele copiilor.
Și-s faptul de-a iubi și de-a simți. Ordinea planetelor.
Simțiți-vă-n deplinătate unite cu toate. Lumea-i doar realitate.
Nimic mai mult. Ce crede ea că e nimicul, ce noi numim lăuntricul…
Dorința ei de-a ști secretul. Da-i lipsește sufletul.
Cu toate astea, sufletul trăiește-n ea.
Noi alergăm ca electronii, ne-mpiedicăm ca neutronii.
Precum copiii facem reguli apoi le suntem epigonii.
Apoi vedem cum crește
Arta trăirii veșnice. Și ce mai ce se poate s-atingem
Cât mai fericiți și-ntârziați faza-n care ne stingem.

Gem. Gem. Gem de durere când deschid ochii-năuntru.
Mă transpun în gropar să-mi îngrop trecutul.x2

Denghelenghedeng dau în delir x7

Bine ai venit în realitate, bine ai venit, bine ai venit.
Unde-ai fost plecat atâta timp?
Bine te-am găsit realitate, bine te-am găsit.
Nu știu nici eu. Am fost răpit.
Am văzut orori, nu s-a-ntâmplat nimic. Doar am călătorit.
M-am întors. Parcă n-am fost nicăieri. Nu m-am uitat la ceas de alaltă-ieri.
Am fost blocat într-o bulă fără gravitație și-am dispărut în meditație.
Am întrerupt din medicație și-am evadat în beție.
Din urmă tot veneau înarmați cu spade și păcate,
Cică să vin cu ei pentru dreptate. Cică să-mi tai jugul jumate.
Și-n schimb îmi dau din dreptul de-a ascede la divinitate.
Da erau urâți, bă, frate. Copite și-alte… Trupuri înalte semi-mutilate.
Afundate-n bogății și influență. M-am plictisit și i-am lăsat în spate.
Și am urcat.
De unu singur am urcat. Au încercat, nu m-am împiedicat.
Timpul mi-am câștigat.

(Alexandru Corlan – texte citite la ședința din 28-07-2016)

Grisetbleu (text citit în data de 21-07-2016)

corlanpr
Capitolul I
Către ideal în pașii piticului
După-amiază.
Grisette, o visătoare nocturnă. Fie urca, fie se întorcea la pistă. Deseori o vedeam pe stradă, albastră incolor doar de dragul Raiului, cântând si dansând la colțul unui vechi depozit din docuri, colorat roșu cărămiziu, cu un aer socialist și totodată americănesc. Când nu era acompaniată de instrumentele aurii: King, Leblanc, era alaturi de Tombo Oskar Jr., împreună simplificând sunete de roșu și albastru. Știu că te întrebam din ce motiv avea această rutină influențabilă de sentiment. Și mă întrebam… Stăteam mereu la o distanță discretă, dar destul de apropiată cât să observ tremuratul si ondularea străinilor în jurul ei, ce se plecau și-și dădeau băștile jos din cap, apoi, când nu mai rezistau și se sensibilizau, plecau la fel de discret pe cât mă apropiam. Când se găsea un grup de prostovani, îmi luam haina pe dos și mă amestecam prin mulțime, încercând de fiecare dată să ajung s-o miros sau s-o ating, dar niciodată n-am vrut să-i vorbesc. Aș fi preferat să-i comunic prin privire expresivitatea și fiorii care cadențau când sunetul urca sau cobora în intensitate. Îmi plăcea să-i privesc pendulările de bazin, când nu era niciun trâmbițar care să o acopere sau care să o contempleze mai lung de câteva zeci de secunde. Aveam aceleași trăiri în mod repetat, dar mult mai amare și mult mai puțin colorate treptat. Și acum că amamintit acestea, părăsesc cu speranța că nu va mai exista contact între reperele noastre universale.
Mereu mi-a plăcut să exprim prin culori stările. În pașii lor mărunți și pixeli și lumină și hermeneutică înfundată. Și perfecțiune.
M-am întors, am plecat spre cârciuma unde flexibil ardeam gaz de cutumă. Pe drum încercam să mă concentrez pe violet și să contemplez mediul într-un metraj sacadat temporal și sonor. I-am mai adaugat un element. Era imposibil să nu adaug griul. Era o scenă urbană de periferie, unde culoarea era principalul îndrumător. Tot ce era violet și nu era gri, mă îndruma spre o destinație și tot ce era gri, era Grisette, care nu mai vibra. Dar de fapt Grisette, prin cunoștiința faptului că există și ca dă sens existențial măiestriei unui control senzorial și pasional, care mă polariza și mă unea cu mine însumi alături de o reprezentare a ei prin lipsă de culoare (dar și prezenței unui albastru invizibil, doar de dragul Raiului) la care mereu visam să mă duc cu ITT-ul (Invitation To Tender for a contract), să mă frăgezesc dificil de duios și blând. Eu nu vedeam, eu doar auzeam un episod rapsodic cu o emblemă de ghetou, într-o mare de betoane ale cărei valuri erau pedeștri pierduți. Febra urbană a fost prima rezolvare potențială a lipsei lor de speranță. Am ajuns la cârciumă, acum mult mai matură și mai puțin doritoare de comunicare. Nepoțica mea, Eirene, ca de obicei, pe terasă cu un suc natural și o carte grea, comparativ cu fizicul ei pitulat si gingaș cu aceleași degețele însemnate de darea la o parte a numeroase pagini, pe care când i le văd, mi-aduc aminte de elementele auxiliare în compunerea măiestriei muzicale a Grisettei de care nu se desparte niciodată. Mereu când am acest gând în minte, mă prefac, speriând-o pe Eirene, că degetele mele de fapt îi încoltesc vederea și se unesc într-un punct al nasului ei, ciupind-o. Iar eu zâmbesc doar cu jumate de gură și deschid larg „ochii tristi de filosofeală sau de felul cel mai de fel defel”(cea mai potrivita posibilitate de a nu fi, conform spuselor ei). Apoi o îmbrățisez, formând o imagine cu un urs ce înlănțuiește parental un pui. Mai vorbim ce mai vorbim, ii mai relatez capricii si experiențe, apoi îi amintesc de mâhnirea mea față de plecarea ei la facultate si față de cariera ratată de muzician. O pup și plec, asta făceam cel mai bine. Trebuia să ajung repede acasă, unde rămaseră un set sfrijit de tobe vechi pe care urma să le testăm eu și străinii alături de care urma să mă dezlănțui spiritual muzical. Aveam urmele lăsate-n piept ca un tatuaj ecologic, aceeași mâhnire a ursului panda prin care-mi proiectam versiunea inofensivă, acoperindu-mi celelalte urme adânci din cortex.
Seara.
Se întuneca. Pe cerul albastru închis, înnorat alocuri, părea să aibă loc o reuniune de suflete damnate. Nu era așa de morbid, dar era arât de artistic contrastul ce anunța o noapte umedă ca de New Orleans, împânzită de persoane de culoare, cu barbă albă, ce-și petreceau timpul muzical distinși într-o omogenitate care suna din mlaștini până în urbe. Am părăsit crâșma vetustă(învechită) și m-am îndreptat spre Refugiul Urban. Refugiul Urban era un spațiu pentru dezvoltarea culturii urbane, unde veneau fel și fel de oameni de aproape toate vârstele, fiecare cu câte un talent artistic pe care și-l punea în valoare alături de alți artiști independenți. Erau de fapt toți artiștii din oraș acolo, în afară de Grisette și dacă stau bine să mă gândesc, erau toate culorile și combinațiile, mai puțin albastrul invizibil, doar de dragul Raiului. Din când în când, mai veneau și „bărbații java”, doar să stea și ei să vadă ce se întâmplă sau să încerce să se asorteze financiar la câte o havană sau abuzantă de senzații. Curios este că se asortau numai cu fanii disco-ului vechi, amalgamici în colorit, care purtau pantaloni de tip „țigară”. Am dus la bun sfârșit drumul și am intrat. M-am așezat într-un balansoar, care, curios, era liber. Niciodată nu este liber. Așa că de acolo am tras o privire către ambientul încărcat, încercând să-mi identific grupul alături de care psalmodiam suprarealul familial. Ca mijloc de psalmodiere, aveam câteva jointuri pe zi, în jurul cărora perindam. Eu aveam și un ritual. Trebuia să fac o incursiune de albastru în verde, și asta mă făcea să mă simt protagonist în piesa „Un american în Paris”. Ritualul nu trebuia urmat de fiecare dată. Eu l-am amprentat însă de vreo șase ori , deoarece, cred eu, bunul simț, rușinea, abstinența de la a încălca limitele sociale sau doar neliniștea voalată de a nu priva pe cineva nu mă lăsau în pace. Sufeream de o inocență ascunsă într-un trup agresiv. Numai părul meu moale și pufos se putea asocia candoarei cu care m-am autoeducat, dar pe care mi-era teamă s-o scot la lumină, încercând să evit posibilitatea de a oferi o imagine monahală ascetă combinată cu experiențele orgiilor oferite de muzica jazz și soul, în special de albumul din 1977 al lui Gary Peacock, Keith Jarrett si Jack DeJohnette, „Povestile altcuiva”. L-am zărit pe Myika’el, preceptorul Refugiului Urban. El era cel care îndruma neinițiații, îi învăța tainele contribuției și altruismului, și cel care dădea edictele morale. Ca orice pedagog, Myika’el avea un elev impertinent, de care nu se lipea nimic, niciodată. Noi îi ziceam „Curteanul” pentru că mereu făcea curte și din când în când mai făcea drumuri cu scopul de a-și mai insuși beneficii. Talentul lui era să dea mereu impresii mariale, dar care se divulgau foarte ușor când se risipea în plăcerile îndestulatoare din care gusta. M-am îndreptat spre Myika’el și i-am spus:
– Ce zici?
– Dragul meu, Lisandieu, noi… Avem… O surpriză pentru tine! În seara asta vei avea parte de cea mai tare trupă de jazz, alături de care vei cânta! Ce zici!?
– Mamă… Cine-s?
– Shamrock-ul, trupa…
– Cum adica Shamrock-ul? Ei știu?
– Lisandieu, cum ziceam, trupa la care ai visat dintotdeauna, cu numele de scenă pe care l-ai visat dintotdeauna. Ei de fapt sunt o trupă fără nume cărora le lipsea un nume și un potențial vocalist. Iar tu vei concerta cu ei astă-seară, și… După cum se subînțelege, vei fi vocalistul lor, adică versurile tale vor sta pe suntele lor.
– A cui a fost ideea?
– Lisandieu… Dacă eu nu te ascult aici, atunci cine?
– Așa e… Merci fain, Myika! Cine-s băieții totuși?
– Andrey Vodianov, Albert Freeman, Jimmy „Hip” Forge de a fost la Killa’ Man Jarroh, ăla de la clape și mai e o tipa, o negresă-bunăciune MAMI CE-AȘ MÂNCA DIN EA… Nu i-am reținut numele, sunt prea spart.
– Foarte tare! Îl stiu pe Albert. L-am auzit pe bass. Îi moarte!
– Păi, bine, Lisandieu. Îi dăm drumul mai încolo. Te anunț eu. Tu fii pregătit. Aaa, da… Și i-am intrebat, oamenii preferă jazz-ul lent, cum îl preferi și tu. Sper să vă înțelegeți!
– Minunat! Nicio problema, Myika! Mă descurc eu. Du-te, have fun!
– Hohooo! Du-te la Frankie, ia-ți un mai și intră-n ton!
– Care Frankie?
– Hamlet.
-Ok. Ne prindem mai tarziu puțin.
M-am dus după Hamlet. Îi ziceam Hamlet pentru că avea o pasiune pentru cranii (chiar avea un craniu furat de la facultatea de medicină pe care-l lua mai mereu cu el), iar dacă săpai mai adânc puțin, observai și o atitudine mai răzbunătoare… Plus că era puțin paranoic cu străinii, dar preponderent era băiat bun. L-am găsit între o boxă și un fotoliu. Ca de obicei, avea biroul in mâini, mereu pus pe manufactură.
– Ce zici?
– Malez! Malez! Haha! Ia! Ține-le pe astea doua, înțelesei că ai o seară mare azi.
– Da, da! Merci! Am zburat. Mă duc să mă malez un pic. Cius. Rămân argat, hăhă!
– Hăhăă! Nu fii nebun! Hai, fugi! Te pup!
M-am așezat înapoi pe balansoar și m-am malat puțin. Între timp, Myika se urcase pe scena destul de mică, luase microfonul și făcuse introducerile și prezentările, apoi începuse să introducă trupa. Ieșisera Albert și Andrey, apoi Jimmy. Mă chemase și pe mine. M-am ridicat, m-am urcat, i-am salutat pe cei din public. În următorul moment, Myika o chemase pe scenă pe negresa aia faină de care mi-a zis și a rugat-o să-și ia saxofonul. O simțeam în spatele meu. Eram foarte curios cine era, dar mi-am zis să nu mă uit la ea până nu terminăm recitalul. Moment de liniște… A început pianul, apoi toba pe cinei, bass-ul și saxofonul… Am așteptat puțin să-și intre toți în element și am intrat pe amalgamul instrumental. În mintea mea era un singur lucru: „N-ai cum sa ratezi asa ceva”.
Era fix ora zero când incepusem să ne îmbinăm muzical și spiritual toți, malații, trupa, publicul. Toată lumea se balansa într-o armonie imaterială, chiar și balansoarul. Eram toți unul și toți ne confesam complet înțesați cu verbalitate senzorială, gata oricând să oprim timpul în formă umană. Eu șopteam cadent în microfon: „Heartaches… Heavy heartaches… No wonder how much time I’ve spent in this gin saloon. Oh, heartaches… I’m singing you, heartaches, while I’m trying to elope. But I can’t escape. I’m coming home to you. Heartaches”. Și asa era. Mereu mă întorceam acolo. Seri întregi de incursiuni forțate, în zeci de sute de locuri, fiecare mai impunător decât precedentul îmi erau obligații cărora mă constrângeam. Într-un timp ajunsesem să cred că așa eram, pierdut în incursiuni, fie-n real, fie-n ireal, sperând numai să nu mă întorc acasă. Pe de-o parte era Grisette, căreia nici nu voiam să mă prezint, pe de altă parte era Hannah, de care nu mi-am mai adus aminte până atunci sau cel puțin nu îmi recunoșteam asta. Versurile de la „Heartaches” le scrisesem pentru ea. „Gracefulness in life is what I comprised to survive./Have mercy on my behalf. I know you like its flavour”(Grația în viață e ceea ce am cuprins să supraviețuiesc. Ai milă din partea mea. știu că îți place aroma ei). Asta era Hannah, iar în momentul impact, mi-aruncasem destinul în vânt. Dacă stau bine să mă gândesc, cred că Vince Guaraldi avea o piesă numită „Cast your fate into the wind”. Și de ce făcusem asta? Cred că aveam o impresie puternică asupra faptului că înăuntrul meu simțeam agonie și cred că era genul de agonie provocată voluntar. Da. Cred că asta era. Iar eu mă speriasem și încercam să fug de ea, crezând că m-ar împinge la mult mai mult decât depresii și pași înapoi. Făceam abstracție de consumul de droguri îndestulător.
O piesă îmi ajunsese. M-am retras, i-am lăsat să-și continuie recitalul. Între timp m-am uitat la saxofonistă. Da. Era într-adevăr o bunăciune. Ciocolată și alamă în același contrast. Pot spune ca am simțit ceva. Am simțit un titlu de piesă: „Golden Chocolate”. Aveam și cuvintele cheie pregatite pentru a redacta: „fragile gold”, „smooth brown”, „brisk(vioi) yellow”. Da… Avea să fie bombă. N-aveai cum să ratezi așa ceva. Trebuia să fac ceva cu ideile astea. Mai presus, eu eram un „essential violet” sau un „reflecting purple”.
M-am retras deci în balansoarul din zona de crepuscul al luminii și întunericului și am analizat puțin situația în care mă aflam. Eram practic prins într-un triunghi amoros, între toate unghiurile și nu știam ce sa fac, ca de obicei. Grisette, Hannah și Golden Chocolate… Aveam așa: trecutul – Hannah, prezentul – Chocolate si necunoscutul – Grisette, toate damele minunat alese de acel inexplicabil pe care mi-l tot găseam în esența existenței mele în actualitate. Hannah reprezenta dorul, substanța si punctul de start, locul de unde am plecat, pe care nu pot să îl uit și să nu-l respect. Chocolate era senzuală, independentă, cu o personalitate enormă și, alături de ea puteam fi un echilibru perfect contrastat de culorile pieilor noastre cum e laptele cu cacao sau ciocolata Kinder. Iar Grisette era misterul vieții mele, foarte ușor de intrat în tema sa totuși. Era griul ala încețosat, dar și un grafit îndepărtat. Simțeam că trebuie să merg mult prin ceață să ajung la grafit. Cât despre albastrul ala invizibil de dragul Raiului… Albastrul ala… Azur mai degrabă… Dar azurul e iluziv. Grația lor nici nu se mai punea la îndoială, toate erau grație ruptă din grație, pe toate trei le simțeam ca ”A Love Supreme”, de John Coltrane. Eram foarte mulțumit însă de faptul că făceau parte din planuri diferite toate, căci dacă era să conviețuiesc cu toate în același moment, nu rezistam. Ar fi fost regnul final, ele fiind nu doar asasini, ci asasini muzicali. Nici muzica nu i-ar putea supraviețui unei asemenea grații. Iar în acest punct se năștea un nou început, fără posibilitate de exod. Aveam de ales, fie să încep, fie să mă termin. Ideea era că mă aflam nu doar într-o dilemă, ci într-o trilemă cu uși deschise larg. Deitățile acestea erau muzele mele muzeale, nu puteam decât să le privesc și nu puteam să stau așa. Nu puteam nici să mă risipesc; conform circumstanțelor în care m-am dezvoltat mecanismul meu de apărare le-ar fi târfit. Trebuia să fac totuși ceva, altfel ar fi fost să mor. Spre deosebire de Grant Green, eu urmăream o trinitate, nu doar pe Tracy (Tracin’ Tracy – Sunday Mornin’ Album, 1961), ba chiar urmam o trinitate care, unită, era primul element al esenței mele tridentale. Cele trei părți erau: femeia, noaptea si muzica.
Și stăteam, mp legănam ca-n liceu, jumate vegetal, jumate analitic pe plan sentimental, ascultând „Mr. Tambourine Man” în versiune Shamrock, cu Jimmy la voce. Mă uitam prin chipurile trecătoare și credeam că ajung la un esențial al problemei. Între timp, urcase pe scena, alături de trupă, un pehlivan trăsnit (noi îi ziceam India pentru că avea o aluniță între sprâncene), care începuse să execute feluri de mișcări cu torțele, dând contur nebuniei cu ajutorul luminii generate de foc. Avea o metodă prin care făcea să lumineze numai fețele triste. Deja se făcuse ora 2:38 și eu nu îmi dădeam seama când trecuse timpul atât de rapid. Oricum nu conta. Dacă nu atunci, atunci în orice altă noapte aș fi pățit la fel: m-aș fi setat pe ceva anume și timpul m-ar fi lăsat în urmă. Ultima dată, spre exemplu, intrasem într-un studiu asupra stării emoționale, în general, ale unui iubitor de jazz. Intensitatea stărilor este ampificată față de cea normală, și conferă numele „Jazz”, care nu este numai muzical. Jazz-ul nu este căutarea după sunet, el este ceea ce poți face din prima cu sunetul. Este rezultatul improvizațiilor. Odată, îi explicam unei prietene despre muzica jazz și viața de zi cu zi. Îi ofeream varianta mea, care spunea că toate momentele din viață trebuie trăite pe jazz sau că ele compun de fapt un jazz anume. Îi povesteam că toate sunetele realității sunt generate aleator și într-o perfectă ordine, în așa fel încât tot ce se întâmplă, se întâmplă în amalgamul acela sonor. Atunci dacă Dumnezeu se închină când vede dragostea acompaniată de muzica, Diavolul plânge. În altă zi, mă gândeam la ce poate fi dragostea și am ajuns la concluzia că – Dragostea este un loc în care trebuie să fiu. Și cred că ajungi acolo de la sine, numai dacă nu te oprești. Și când ajungi, ajungi exact în punctul în care poți impoviza mai departe cu altfel de sunete, cu ajutorul cărora să faci „Jazz-ul vietii” și atunci te vei simți împlinit. Și dragostea e gratis. Ceea ce se plătește de fapt este compasiunea. Dorința de feedback declanșează sacrificiul pentru compasiune. Prin urmare, ca să primești dragoste nu trebuie să faci nimic, poate doar să te simți. Nu trebuie nici vrăjeală, nici sacrificiu, nici măcar comunicare, mai degraba sentimentul de comunicare. Cred că esti mult mai indrăgostit dacă în momentul în care vezi o persoană care te atrage, îți zici: „Vreau să vorbesc cu ea” decât dacă îți zici: „O vreau pe ea”, cum dragoste e în cel ce iubește nu în cel ce este iubit. Easy.
În următorul moment mă uitam lung la „Golden Chocolate”. Inițial, așteptam să ia o pauză sau să termine de cântat, dar nu mă deranja cu nimic mai mult să mă uit la ea cum concerta dezirant. -*Asta îl face pe om artist, dezirația. Grația îi oferă numai sentimentul că supraviețuiește. Dacă ar fi să dau un exemplu în acest moment, acela ar fi ploaia: sunetul de ploaie aidoma sunetului de sforăit al unui bătrân, ambele se îmbină înțelegător. Sau sunetul vântului în contrast cu sunetul unei haine care mătura pe jos. Asta ar fi arta în viziunea mea: primul gând căruia îi dai o valoare dintr-o infinitate de alte gânduri, lăsate să-și aștepte momentul de grație, căci fără grația gândului, acesta ar sta mort.- „Golden Chocolate” își exprima atât de ogodit(plăcut) complezența de a-și servi ascultătorii, oferind suflet, nu sunet. Era o scena smulsă dintr-un fragment al visului unei lumi izvoditoare, care ajunge propiul ei letopiseț în fiecare secundă. Prin muzica ei se retrăia, își făcea simțită prezența față de sine, se reunea cu ea și se iubea. Nu mai exista dialog între ea și eul ei, ei erau ea. Clar-obscurul era ea, la fel și ceața minților ghidate de vibrație din jurul nostru. Nu-i găseam urmă de gând, doar de sentiment și totul era întâmplător și armonios. Singurul lucru care mă tulbura era geamătul pe care-l saxofonea. Aveam impresia ca se află într-o situație în care numai muzica îi dadea dreptate, iar ceva o forța să-și răreasca vorba. Saxofonul ei părea doar să vuiască, înăbușindu-se imediat după ochirea cineilor. Iar eu doar ascultam o poveste plânsă a fetei, prefăcută printr-un cocoșat blond. Chocolate își exterioriza decăderea. Ceva din trecut a făcut-o să decadă. Păcatul? Naivitatea? Orbescul? Obligația?… Și în timp ce-mi puneam întrebări, s-o descopăr prin muzică, luminile au căpătat un albastru marin limpede, iar saxofonul s-a schimbat complet. Își accepta salvarea. Încuraja să lumineze mai mult, apoi s-a amplificat profunzimea și aceasta chema. „Albastru-botează de speranță”. Asta auzeam.
Înainte să îmi dau seama, îmi revenise Gri-ul. Gri era originalitatea mea de, aș numi-o eu „neutralitate optimista”, un punct în care toată viata mea este e peliculă peste care priveam cu abstracție față de mine: cu montaj, fir narativ, trăiri și emoții etc. Nu o calculam cu grija realității, dar mergeam pe un proces analitic și analogic. Gri era un spiriduș al sorții, care mereu vedea tot ce poate veni bun și rău și era peste tot în activități; o latură a celui ce scrie asta și cel ce mi-l ocărea pe Bleu. Mereu îmi spunea „Hmm… Vezi că începi să ai ”, Bleu fiind cel care întregea recunoscător ceea ce Gri împărțea. Când apărea Gri, totul se separa de la sine. Alături de Gri și Bleu puteam spune că „Rutina mea era să fac ceva nou”. Datorită celor doi lăstari anevoioși, Gri și Bleu, săream ca o broască de pe un nufăr pe altul. Broasca are picioare lungi, comparativ cu minciuna, care le are scurte.
Stăteam și mă uitam la „Golden Chocolate” cu alți ochi în momentul rezultat din impactul Grisetbleu. O vedeam ca pe o domnisoară care suspina și plângea prin intermediul instrumentului. Datorită lui Bleu, știam că vorba ei era mută. Datorita lui Gri, știam că dacă deschidea gura risca să provoace incursiuni în decădere sau chiar să rămână în rădăcina ei, mai exact să atragă atenția prea mult. Tipa știa tehnica tăcerii sau disciplina, știa mânuirea saxofonului, știa loialitatea față de muzică și știa neutralizarea emoției totodată. „Golden Chocolate” era un samurai al muzicii, iar fiind negresă, se poate spune că era un afro-samurai. Puteam să pun pariu că s-a nascut și a crescut în Brooklyn undeva, dar aici deja speculam. Mai degrabă puteam spune că s-a inspirat din filmul „Ghost Dog: The Way Of The Samurai”, cu Forest Whitaker, dar iarăși, speculam.
Raportul dintre Gri și Bleu era de fapt fracția dintre filmologie și muzicologie aplicate în viață. Împreună ofereau firului sălășluirii un echilibru ideal între plăcut și util, prin aplicabilitatea aderării unuia față de celălalt. Pentru mine, erau asemeni unor semi-paraziți, care în loc să trăiscă pe baza lui, îl țineau în viață, sănătos, capabil și creativ. Îmi plăcea enorm de mult felul în care ma asociam cu mine însumi. Suma asta de originalități punea probleme în calea definirii vieții personale. Astfel, ajunsesem la concluzia că „viata este o alegorie simbolică”. Dar îi iubeam, ei erau și eram „eu”, iar eu eram înstrăinat de impulsivitate prin ei. Nu exista timpul necesar pentru a reacționa conform vibrațiilor de moment căci cei doi se suprapuneau unul cu celalalt.
În mijlocul traducerii gândurilor se oprise și muzica, Jimmy mulțumind publicului pentru răbdarea acordată ascultării recitalului Jazz. Eu mă uitam cum coborau de pe scena improvizată și cum veneau spre mine. S-au oprit în fața mea toți, mai putin „Chocolate” . Jimmy mă întrebase:
– Eh? Ce zici? Merge fuziunea dintre noi și tine? Ți-a placut recitalul?
– Da! Superb! Aș fi încântat să mai conlucrăm! Cât mai des chiar! Dar cine este tipa de la saxofon?
– Ea e Betty Dupris. Noi ii zicem Black Betty pentru că…
–„Black Betty”, nu?
– Daa! Exact! Hahaha! Clar ne înțelegem bine și vom mai conlucra. Înainte de toate, să nu uit, ia aici numarul meu: **********. Sună-ma pe seară, să ne vedem, să vorbim.
– Sigur! Plăcerea mea!
– Noi ne retragem în camera din spate, să ne relaxăm puțin. Eu încă am emoții!
– Vă urmez și eu imediat. Stați să îmi iau balansoarul. Mă ajută să mă concentrez.
– Haha! Apropo, eu sunt Jimmy, Jimmy Forge, Jimmy „Hip” Forge. Mereu în raport cu ce dorește prezentul.
– Foarte fain! Încântat! Lisandieu!
– Lisandieu!? Cred ca am auzit de tine de la un amic. Zicea de cineva cu acelați nume ce punea accent pe foarte multe lucruri, să iasa totul bine mereu. Organizase o petrecere spațială odată, pe la Zorii Zen.
– Da. Era vorba de mine. Du-te cu trupa, vin și eu în două minute.
Jimmy plecase, iar din întuneric apăruse Myika’el.
– Ia zii! Ce vorbirăți, boss? Merge totul stas, nu? Bineînțeles că merge!
– Exact. Totul e minunat! O să-i urmez imediat în salon, unde vom discuta și stabili diverse.
– Perfect. Mă bucur nespus! Nu mi-am mai dat așa demult!
– Este într-adevăr minunat! Distracție plăcută!
– Habar nu ai, Confuciusule… Hahaha!
– Nu-mi mai spune așa, te rog, dar mă bucur că n-am habar! Nici nu știi cât! Hahaha!
– Bine, bine.. Nu trebuie să te superi. Am plecat. Ai grijă de tine!
– Și tu, Myika’el! Să nu leșini iar!
– A, da! Tre’ să-mi aduci aminte ce-am ratat atunci! Hahahaha!
– Sigur! Baftă!
– Pa-pa!
Plecasem să-mi iau balansoarul și îl cărasem până în salon. Acolo, trupa, inclusiv Betty. Minunat. Intrasem.
– Salut, lume! Eu sunt Lisandieu. Minunat ați concertat!
– Mulțumim! se aude în cor.
– Pentru început, scuzați-mi impulsivitatea, propun să malăm una.
– Categoric!
Malasem una. Discuția trebuia să evolueze acum și să se ajungă într-un punct comun, să găsim un proiect elaborat de anticipare a viitorului nostru muzical. Toți eram extaziați de realizarea unei conexiuni între noi, iar Betty îmi zâmbea, oferindu-mi un confort neobișnuit de trainic și cald. Îi zâmbeam și eu, iar ochii îmi sticleau, emanând acea expresivitate despre care vorbeam cu Eirene de obicei.
– Dacă dăm drumul la ceva, intervine Andrey, trebuie să știm cu toții că rădăcinile vor fi amare, iar fructele dulci, că viața nu e simplă ca trecerea printr-un camp de flori.
Aplauze*
Îi răspund:
– Viața poate fi văzută ca o alegorie simbolică, confirmându-l.
– Mmmm… Poate…
Prin Gri deja îi sesizasem în tonalitate lipsa de încredere în vorbele sale, dar nu mă deranja. Era vina mea pentru că mereu vorbeam profund și echivoc, gri și bleu, dar ce să fi făcut dacă așa mă definisem în viață?… Mai ales că iubeam felul acesta de interpretare a adevărului. Adevărul rămânea adevărat în mai multe forme, îndeosebi în formele pe care le preferau cei din jur. Mă deranja la început acest fapt, iar în timp ajunsesem să-l tolerez, apoi să-l chibzuiesc ca pe un frate mai mic, care intra mereu în bucluc pentru imagine. În orice caz, nu credeam că are rost să continui discuția în adâncime.
– Posibil, da. Trebuie să lansam un proiect la nivelul grupului și să-l ducem la capăt. Iertați, dar propun un Jam Session undeva pentru început, dar un Jam Session cu și mai multă participare. Propun ideea lui Art Blakey: „Dacă nu apari, dispari”. Chiar am putea s-o folosim ca tema. Pot vorbi cu cei de la Zorii Zen să concertam acolo într-o săptămână. Ce ziceți?
– Sigur că da! garantară muzicanții.
– Perfect! Mâine voi vorbi în mod cert. Eu mă retrag spre casă acum, azi m-am suprasolicitat și nu prea mai rezist.
Mă ridicasem și luasem balansoarul, îl lăsasem în camera mare de concertare, îmi luasem la revedere și plecasem spre casă. Drumul era destul de scurt, două-trei străzi, șase-șapte minute de mers doar. Numai bine pentru starea istovitoare și autentică ce mă cuprinsese. Trebuia să dorm puțin. Puțin mai mult…
Ajunsesem acasă și mă schimbasem în niște haine comode, printre care un pulover ce părea confecționat din tăiței vișinii înmuiați, doar să fiu în acord cu toamna. Speram ca măcar în acea zi să mă trezesc cu vreo rândunică-de-fereastră care să mă încânte. Înainte aveam la geam un cuib de guguștiuci, care și-au luat zborul devreme. Foarte incitant felul în care se maturizau puii, repede și tenace, apoi zburau unul câte unu către cunoaștere. Uneori tindeam să cred că păsările sunt șoviniste, vrând să demonstreze capacitatea lor de grațiere a avântului.
Mă întinsesem în pat și închisesem ochii. Într-un final adormisem cu gri și bleu.
Mă trezisem pe la doisprezece după-amiaza, dar înca prelungeam toropeala. Trebuia să mă grăbesc, să plec și să rezolv treaba cu Zorii Zen, așa că m-am îmbrăcat rapid în ceva semi-formal și am plecat. Era senin și totuși ploua destul de mărunt. Cred că fenomenul ce cheamă „mană”… Oricum nu conta denumirea, fiindcă exatraordinarul acesta deja sălășluia pretutindeni în jurul meu, exercitând trăiri și gânduri de îmbărbătare a metodelor mele de a rezolva problemele mișelești și perpetue.
Ajunsesem după vreo cincisprezce minute la Zorii Zen. Îl cautam pe Drenthe, îmbelșugatul patron al celui mai calm club probabil existent vreodată. Era în spate, dădea cu semnătura pe niște acte.
– Hei, Drenthe! Ce zici?
– Oooo! Serus! Uite, din foaie in foaie. Am avut niște probleme cu povarna aia de lângă Cheile WillenKleine. Uai, și cât mai beam acolo. Voiam să deschid o cramă, exact la poale de munte, lângă stânca aia care seamană cu Iisus, mai ții minte? Hahaha!
– Da! Da! Foarte bună ideea! Eu aș merge douazeci de kilometri să beau un vin în zona aia. E minunată! Da’ ce probleme ai?
– Noh, îmi cade casa la vale. Alunecă. Trebuie să chem specialiștii să mi-o îndrepte.
– Păi fii atent! Venim noi: eu și încă vreo zece să te ajutăm. Te poate ajuta Hamlet cu schemele și restul te ajutăm cu practica. Cum sună?
– Minunat! Rămân dator!
– Stai calm. E plăcerea noastra. Vorbind de plăceri, vreau să dau drumul proiectului Shamrock, să dam o serie de recitale de exercițiu pe la tine pe la Zen și prin alte locuri unde sper că m-ai putea împinge. Trupa e ok. O să-ți placă.
– Foarte bine! Te ajut, cum sa nu! Veniți mâine seara aici, o să aveti deja tobe și orgă, să nu le mai cărați, și dăm drumul la experiment.
– Perfect. Ok, Drenthe. Te las cu actele. Ale dracu amante ai! Toate la hârtie albă! Te pup! Ne vedem mâine!
– Serus, Lisandieu! Te pup! Salută-l pe Myika’el, te rog, dacă-l vezi azi. O să știe de ce îl salut.
– Bineînțeles. La revedere!
Seara, dialogând cu un străin după mult alcool*
-Am mai avut momente de-astea, îi spun străinului care-mi luase berea(nu m-a deranjat). Necesare nu le pot numi, însă pot s-afirm c-au fost atunci, acolo. Momente când lucrez în două părți cu mine. Când aparența-și simte apartenența, adică atunci când lumea situa deasupra vorba-mi umilă și când era necesar să fiu hiperbolistic ca să modific exegeze negative în adevărul sensului.
-De-asta ți-am luat berea. Ca un străin tupeist, cu brișca-n sus, cum fiecare-și vede capătul. Dar tare-ți zic să te duci la dezintoxicare. Monologul tău e boală, boala-i de dinainte să te droghezi, când erai mic… Da, se vede pe ochi. Ești purpuriu, zici c-ai luat bătaie de la viață și încă n-ai orbit la cât ți-a percutat în ochi. Oare ce-ai văzut la viața ta?
-Oare…? Ce-i de văzut? Nu știu. Întotdeauna am crezut c-am luat tot ce-am văzut bun în ce-am văzut. Confirmare n-am. Am un feelin’ și-un schimbător de viteze automat, în sensul că la comanda-i proprie reacționez. Iar boala, poate ai dreptate. Și-acum am un feelin’ de învinovățire ca și cum mă simt vinovat pentru că mă scuz degeaba.. De-a pururi. Străine..
-Mojo-mi zic ăștia, c-aduc vești rele de sus. Hă.
– Mojo. Acum c-o zici, mie-mi cam dai impresia de Hendrix. Oricum am uitat ideea. Io dau să plec și-s sigur c-atunci când e vreo veste rea, apari, ori când… Oricând. Seară placuta!
Plătesc, plec. Amalgamul asta de umbre-n gânduri îmi stârnește agitație. Stânga-dreapta-n stradă, oameni fel și fel. Vremuri moderne, frizuri ciudate, comportament asemenea. Mi-amintesc când eram elev și dezgropam pe nesimțite cadavrele din dulapul profesoarelor și ce mă amuzam și unde se ducea discuția. La catedră, în consiliu sau în cabinetul de chimie(unde era praf mult și detestam acest fapt). Mai am două străzi și-ajung acasă. Nu mai suport gălăgia asta urbană. Vreau să mă mut la țară, dar nici măcar să mă trezesc la 5 dimineața nu-s în stare. Deci continui ca orice-oș fi: scriitor, artist de casa, compozitor și muzicant când îmi dau morți. Și-mi reveni ideea-n cap, ce vream să-i povestesc străinului.. Ah, povestitor când beau. Așa, vream să-i relatez ce mi-a înfățișat viața, cu bune-rele, dar n-am atins vârsta aia. Un gând îmi fuge:”Oare o s-o ard la povești cu Mojo-n timpul meu de bătrân? Sper… Obsesiv îs acum pe veștile rele.”
*Trezirea la realitate, Lisandieu. Înc-o stradă.
„Cine ești și ce-ai făcut până acum? Unde te situezi?” e monologul meu repetitiv de dinainte s-apuc să fiu cel de-atunci. Am o criză de apartenență.
Ești aproape apus și ai totuși de ales: răsari ori nu, dar lasă luna să-și facă treaba. Semi-artist în poama tinereții, chiorul care vede arzând întunericul, viziune acaparată de furia din jur și cel ce se lasă pradă oricui. Acum spune-mi: ce faci cu band-ul? Ce faci cu Zorii Zen și ce faci cu alegerile? E uneori ca-n Matrix, alteori te vezi privit de Caranfil după spuse demult înregistrate pe compleuri hip-hop muzicale. Când ai dreptate și când n-ai dreptate, sunt momente ce le-ncurci. Monolog derutant între propriile-mi umbre. Lisandieu sunt eu. Numele protejează pe Domnul, alegerile-mi adâncesc lăuntricul, dar o spun cu mâinile pe piept: „Mi se rupe!”(așa tare a fost ecou-n cap că s-a zguduit o masă de plastic dintr-o terasă de bodegă vecină cu blocul meu).
„Câțiva pași și somn profund.” îmi repet în cap.*
-Prea multa informație pentru azi… îmi zic cu voce tare.
*biiip! – ușa de jos.*
Urc, descui, încui, mă dezbrac, îmbrac, întind și aia-i.. Cu intrebarea: „Ce viață interesantă când trăiesti în tine?”, cu răspunsul:”Ce-ți pasă ție de interesant când tu trăiesti în tine?” Oricum dimineața bagă mare pe drum și vinde-i drogurile lui Myka’el, poi-maine-i zi de chirie. Ar trebui s-ajungă ce am.
*zzz* + sforăit.
Unde dracu!? 5 AM, sughit de nu mai înțeleg pe ce planetă sunt și-njur către tavan cu limbă de moldovean. 51 de minute și adorm.
*”Yeah, get my voice, get the clarity/ Let me drop a little something hot, what?/ (…)” – sună telefonul. Dau întârziat să raspund, văd 11:24, înjur puțin. Era băiatul lui Myika. (Așa de dimineață vrea!?).
-Ia zii, unde vin? abia zic.
-Hai! Zorii Zen, într-o ora. E ok? Că văd că te-am trezit.
-Da. Ne vedem acolo.
Mă lungesc cât patul, scot un geamăt de motan chinuit, trag haina largă, alea alea… Plec. Ajung. Niciun gând pe drum. Ăsta nu era acolo. Mă duc în camera din spate, acolo Dan(Dan e metafora folosită de grupul nostru pentru iarbă, de când eram elevi la liceu îi ziceam asa din cauza stării de paranoia infantilă). Îl fac și-l bat pe prost, aprind, aștept. Ceva-mi spunea că la jumate va ajunge băiatul. Profit de moment și deschid o carte care era lăsată pe-o măsuță de cafea: „Oscar și Tanti Roz” , Eric Emmanuel Schmitt. Carte subțire, dacă n-ajunge-n două ore ăsta, plec cu cartea citită. Sting cuiul la jumate-n scrumieră, deschid cartea, încep… „lalalalalala”. Timpul trece. Ajung pe la jumate, reaprind cuiul și îmi dau seama că felul în care e așezat mobilierul în cameră îmi pune fața-n întuneric și doar mâna-n lumină. Termin cuiul, continui să citesc. Termin cartea. Înca nimeni. Devin agitat: „Să-mi vâr nemurirea! Chirie, chestii, Dă-te-n Cristos!” îmi spuneam în cap. Încă jumate și toți nervii mei ar fi fost dincolo de limite, când intră un pișpirel negru la față care-mi taie rasuflarea cu replica:
-Nu fii nervos. De-aia ți-am lăsat cartea. Bănuiesc c-ai citit-o. Ce-ai citit e asemănător poveștii fratelui meu, decedat acum 2 ore jumate. De-aia și întârzierea. A trebuit să fug la spital, să.. Stii tu. Văd că nu m-ai așteptat la cui. Te înțeleg. Fă unu, te rog frumos, pentru sufletul meu și-apoi hai să terminăm treaba. Nu te-am sunat că nu era numărul meu ăla și nici vocea mea nu era cea cu care ai vorbit. Mă rog, irelevant. Hai, făcuși cuiul?
-Da, îl bat pe umăr și-i întind micuțul, apoi scot punga pe masă. 3 500 toata.
Nu știam cu cine vorbesc și tot ce s-a petrecut în ultimele 2 ore parcă a fost regizat. Nu puteam să scot mai multă emotie decât bătaia pe umăr. Desigur, cred ca știa și el asta.
-Ok. Uite. Eu merg spre port. Te las undeva?
Când am auzit, mi-am adus aminte de aleea cu Grisette. Oai! Ce ocazie! Cum dansa cântând la saxofon numai eu știam întrucat făceam pe șarpele hipnotizat de-un indian la flaut. Cu gândul ăsta am și trecut peste paranoia acestei „scene regizate” cum o vedeam.
-La port e perfect.
-Hai repede. Ia cartea cu tine. E a ta acum.
Urcăm in mașină. Vorbim diverse la adresa monopolului de droguri din cartierul Franklin, diverse la adresa literaturii, muzicii și-mi și zice de Grisette(cum o botezasem eu după compleul ăla gri de trening și basca gri-întunecat). În literatură am avut opinii opuse oarecum, care m-au facut să cred că ne-au apropiat ca parteneri de afaceri, numai că eu făceam afacerea altuia, iar la Grisette am cazut de acord c-avem fix aceleași gusturi muzicale. Pentru un om care-și pune motivul în mâinile unui destin construit pe vorbe înțelepte, cărți, anecdote , aforisme și alte astfel de lucruri impresionante, mi-am dorit să se repete aceste operațiuni dubios de simbolice cu acest pișpirel. M-a lăsat exact pe aleea aceea, iar înainte să cobor am facut schimb de numere și, familiarizat deja cu individul i-am zis: „Ne-auzim cu bine, pișpirelule”. A schițat un zâmbet, am dat noroc. Am coborât. Am privit către spotul unde-și vărsa de-obicei inspirația și mi-am amintit că ultima oara cântase o versiune persoanală a Moanin, după Charles Mingus. Era amiază, vreme placută, oameni grăbiți ca de obicei și vervă-n trafic. Șed pe-o bancă, mai fac lejer un cui, mi-adun gândurile oarecum. „Unde trebuia să fiu? Sigur nu aici. Hm, 3 dupa-amiaza, joi, docuri, trafic, camioane, vapoare, negreală pe mâinile muncitorilor, negreală-n programul meu. Dacă tot îs liber, aștept să văd ce cade. Mâine zi de chirie, azi zi de relaxare și ce metodă mai bună decât s-o ard bătrânicios în capăt de pământ? Parc-aș face și o baie. Data viitoare iau cu mine un baston sau poate plouă si mă sprijin în umbrela c-așa mă doare spatele”. Pe jos până acasă ar fi durat aproape o oră de mers, dar n-ar fi deranj. Grisette nu-i acolo, eu plec, nu spre casă, ci spre Zorii Zen să vad poate-i cineva acolo care știe ceva despre orice ar putea fi relevant oricum.
Cerul era grisetbleu-siena arsă, aveam palmele transpirate în buzunar, gândul la noii jazzmani descoperiți într-o carte citită în urmă cu câteva luni și un trening desuet dar păstrat bine. Eu pentru mine-s eu, pentru univers Lisandieu, pentru muzică sunt doar un spectru imprimat pe o fâșie subțire de voal. Mă sună Eirene, întrerupându-mi loop-ul de tobe din cap:
– Bună, copiluț-bunic! Ce mai faci tu!?
– Litlișor! O dau spre Zen să fac refren de jazz. Mă uit la cer, grisetbleu-siena arsă înspre frez. Pe lângă asta aiurez. Ce faci?
– Hmhm. Acum terminai. Îți fac o vizită săptamâna viitoare să te verific ce-ai creat. A fost așa plictisitor la Gărgărescu la curs, scrie mai bine decât vorbește deseori. Oare-o fi așa lame și la Nobel? Hahaha! Anyway. Ne vedem. De-asta te-am sunat. Tre sa închid. Ai grijă de tine! Bine?
– Okișor litlișor. Abia aștept să vezi! Bunicu te iubește!
– Awwww! Și copilul!
– Key-key. Laterzzz!
Focusat iarăși pe drum. Ajung în Zen târziu, mă proptesc în spate pe balansoar și dau să scriu pentru orice melodie am cânta în curând:
Pășesc în stil personal după apus pe-un ritm mental,
Metric merg pe limita dintre zen și calvar,
Noaptea-i simplă, neagră-caviar, luna albă-cocaină,
Un lux nepoliticos ca vorbitul cu gura plină.
Mă-nalț și mă trezesc ghidat de cer și vis.
Rămân aici, din paradigmă parai, din parai, paradis.
Luminile nopții mi-au prezis că mă
Îndrumă încotro vrea inima. Oricum îi sunt recunoscător.
E spectrul vieții mele-n care-mi proiectez Hip Hop-ul,
Foc sacru. Părinții săi, cartierul și asfaltul.
Noaptea-i liniștea naturii, dar și neliniștea omului.
În caz că nu știi, acum știi.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Eu am un film new yorkez, jazz cu Jazzmatazz.
Mă cred jazzman pe-un feribot
La modul trubadur c-un parda tatuat pe antebraț,
Zburând în sunete de bass acustic, rapid ca-n Vâjhaț
Feelinu-i compensator pentru educabilitate prin frumusețe delicată,
Adică supercalifragilisticexpialidocious, tată.
Suflet murdar, mână curată. Moment crespuscular, noapte furată.
Luminile nopții mi-au prezis că mă
Îndrumă încotro vrea inima. Oricum îi sunt recunoscător.
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
E timpul vieții mele dedicat total, obositor și dezorganizat
Încă vorbesc despre Hip Hop:
Cel mai adânc izvor, infinit rezervor
Muzical, plastic, spiritual, mental, intuitiv, instinctual.
N-ai cum să fii dacă nu ești. Lifestyle.
Din adâncul ființei: inima deasupra minții, mintea deasupra condiției,
Condiția cade fără ambiție.
Da. Cred că merge. Încă am timp pentru diverse, așa că liniștit mai malez una, potrivesc lumina cât să cadă pe „ficusul măcelărit”, apoi îi schimb poziția-n tavan după ce e gata. Trag cele câteva fumuri de inaugurare și mă uit în jur. Într-o dezvălurie semi-obscură, văd o carte și-o deschid: „Să curgă vremurile bune: Povestea lui Louis Jordan și a muzicii sale”, cu accent pe „Ești tu sau nu ești iubita mea”, colaborările cu James Brown, Chuck Berry etc.; trecute prin prisma lui John Chilton. Cool. Cool. Și se făcuse deja dimineață. Cafeaua băută-n nocturn îmi provoca o semi-greață și-mi ridica nivelul de serotonină, făcându-mă să mă simt liniștit sufletește, deși băteam alert din picior precum un tobar ce cântă la pedală dublă. Am adormit în scaun până la urmă.
De azi minimizez viciile, marchez o nouă linie de început și-mi trăiesc viața muzical. Am armonia-n pași și glasul cald, încredere că pot să obțin mai puțin decât vreau imediat, dar las deoparte planul depărtat. Și m-am decis să cânt gândul rimând, făcând abuz de orice metodă de-a-mi estetiza fiecare secundă. Oricum nu-s capabil să mă leg în jug.. Și de-aș fi, mi-aș cânta libertatea până s-ar sfărâmița biciul; sinonim cu viciul. Îmi las anxietatea la orfelinat, poate există doritori.. eu știu? vreun mafiot bătrân gata să se retragă ca-n comedia aia veche cu Robert de Niro. Dar nu renunț la labirintul minții. Deja cunosc mecanismul aproape complet. Și ca un om complex nu deschid niciodată ușa spre regret și nici purtat pe vânt nu-mi mai permit s-o ard, c-atunci ardeam kile pe săptămâni și aduceam doar voie bună. Un talentat extorsionist(ca hobby) îmi spunea că de drag îmi plătește marfa, cică eram un vechi poștaș ce-i aducea în fiecare zi urarea de „La mulț ani!”; cică eram tare. Am luat-o ca atare. Alt insipid, da ăsta era la venă, mă ruga să-i iau MPC-ul să mă joc și să scoatem un trip hop spațial. Eu eram în timpul serviciului cum s-ar zice, dar mai opream timpul să batem niște butoane. Eu îi dădeam operațiunea în formă brută, el o finisa și o urca pe Soundcloud. Într-o zi nu l-am mai văzut, dar a lăsat ușa deschisă și MPC-ul pe masă. În jur seringi și o gaură în perete. Crezusem că luase supradoză, dar nu era corpul, nu venise o salvare, nu venise o poliție. El fiind proprietar, iar apartamentul într-o zonă izolată nu mulți știau de existența sa. Am înțeles că acolo îmi voi petrece o săptămână de vacanță primăvara, prin mai. Așa simțeam eu. I-am lăsat marfa înregistrată. Uneori se întâmpla să nici nu cunosc persoanele.
*Marfa nu se denotă a fi drog neapărat, mai degrabă o urmă, sub aspect muzical în orice formă frecvențială. Este precum experiența aleasă atent spre a crește abundența spirituală sau ca o salvare dintr-o închisoare personală. Pentru oamenii răi este o nonprezență, în sensul de nu avem ce căuta acolo. Se simte răutatea, iar nefiind supereroi nu o putem combate niciunul, mai mult de atât este: ce impact poate lăsa. Victimizarea în scopul unei dorințe egoiste este tot o formă de răutate și repet: are impact ca un Earth Shaker inițiator, iar greșeala inconștientă este blat. Până la urmă toți vom fi judecați și cuvintele dacă nu sunt importante sunt interpretabile.
În strada mea albastră-gri se fac șmecherii, dar e o comunitate. E versiunea săracă și mai puțin agitată comparativ cu albumul To Pimp a Butterfly de la Kendrick Lamar. Exagerez puțin. „În fiecare zi productivă…”, zic cei din vâltoarea socială,”ne iuțim. întinerim și brusc îmbătrânim, consumăm să întinerim la loc și tot așa”. O continuare arhaică ar suna „… și tot așa cu ajutorul Domnului”, dar acum el e dușmanul. Eu-s judecat și lăudat din părți și-n capul meu aud precis cum sună etichetele, cât timp ele-s pertinente. M-am uitat peste tot și am ajuns peste tot pe unde am ajuns și multe nu-s de zis. Unii așa, alții așa, dar cei mai mulți și-au ucis pasiunea. Unii se resuscitează, alții mimează. Cei mai mulți se mint ca trăiesc și trăind se visează trăind. A doua zi se trezesc într-un întuneric și li se luminează când cade soarele. Un adevăr ar fi: găsindu-se ca simulare își reliefează forma dorinței persoanei lor. Când îi priveam și se uitau în oglindă, întrebam „Ce vezi?”, ziceau „Nimic”. Pe de-o parte e trist, pe de-altă parte e un truc ieftin literar. Imediat după ce părăseam altfel de scenă nu mai simțeam niciun gust amar.
Melodia lor sună așa:
“ In linistea strazii albastre spalate sub dus, se-ntampla ghidusii nebune sub invelis uman.
Unele bune altele-n cruci… io ma cruceam de durere cand deschideam ochii larg.
Visez ca-s om, da-s limitat ca om. Oricat de mare m-as simti ma-ntorc ‘napoi in ou.
Nu-mi iau avant fara o coarda si-n varf de munte-I frig si singuratec ca-ntr-un pantec strans sub un garou.
Refuz sa cred in teoria Freudiana despre libidou. Dar..
Crescand am inceput s-orbesc. Dintotdeauna am stiut ca pot mai mult, da-n practica-s impiedicat sa iubesc
Asa cum vreau. In limitele mele stau si nu-mi permit luxul de a mai suferi,
In schimb is vinovat pentru ca ma bag in suflet si ma mulez perfect.
Accept cu drag ideea ca-s defect.
In orizont pe strada albastra macazuri se schimba. Odata rulat, orice gand suicidal devine caterinca.
Timpul se dilata la inca una mica si se crede a fi adevarat. Io m-am abstractizat.
Lungesc momentul tineretii ca un batran sub tratament pastilat.
Stilistic personal, des confundat c-as fi original.

Modestia-I pentru sfinti…

Nu pot muri pentru umanitate c-as muri degeaba.
Nu pot salva ce nu pot sa ating si de-as atinge ar fi degeaba

Totusi vocea-mi striga sa ma ridic.
Lumea-mi zice nebun sau smintit.
Si alta voce-mi spune sa uit.
Si cum nu le pot face pe ambele, imi iau o scara si-un lift.
Imi iau viteza-n ani lumina din urbe in urbe
Pe drumuri frante, leganandu-ma in curbe
Io sunt lumina pala ce patrunde dincolo de intunericul din suflet.
Vreau sa propag confortul dragostei pe toate frecventele si unde.
Unde ma pierd, ma regasesc plecand, iar daca nu, imi creez spatiul vibrand.
Si orice-ar fi nu mai cobor, mai bine mor asteptand.
Priveste-mi rosul din ochi, ca-l ai si tu. Cand n-ai ce hrani, iti hranesti monstrul.
Totu-I tinut sub cronometru astral si ne separa o fereastra de cer
Da sub ea, strada-I albastra. Si intre ele pasarea maiastra.
Iar intre noi is caractere sculptate, de la om la om si de la pom la pom.
Si vantul bate, si ploaia cade. Si-n timp le modeleaza usor.
Schimbati fiind cu totii totodata, mergem daca nu ne legam.
Sau ne-nvartim in cercuri vicioase, sau pur si simplu stam.
Acelasi lucru se petrece si in univers, numa ca universu nu stinge chistocu
E ocupat sa nu mai bage lumea-n seama ca-I rea, si ce ne-ar da ar fi potopul.
Da totodata linistea cuprinde zarile, tulburate-ar trebui sa fie numai marile, sa cada-n desert.
Sa creasca ceva frumos din nimic, deci sa ajunga dincolo de Mozambic.
Si revenind la ce-I real si mai ales posibil. Omul actioneaza natural bazat pe sensibil.
Si daca-si pune simturile-n act sa iasa din juguri, ar intelege din adancuri.
Lasati-ne singuri. “
Ar fi prea puțin să surprind scenica actului, într-o țară micuță și incompletă estetica unei lucrări de orice fel rămâne în esență. Cele mai obiective lucrări sunt arhaice sau decorative. Autenticitatea prezentului e o clădire izolată pe nivele ale plăcerii în toată diversitatea ei, iar deseori cei ce trăiesc singuri tind să preia din celelalte cea mai importantă frântură și s-o piardă. Așa cred ei că supraviețuiesc. Un fel de azi am ce vreau, mâine vreau altceva. Ca o pițipoancă în mall. Unii mai destepți parazitează rădăcina noilor lăstari din alte nivele și-și lasă otrava ca un drog al plăcerii. Un fel de prima doză e gratis. Cei ce vor să scape de singurătate pentru totdeauna, s-au găsit captivi în acel nivel al lor, conștienți de probabilitatea unui act asemănător celor singuratici din alegere. Și-n captivitatea lor încearcă să crească vertical și blând și fin, luptând cu vânturile ofurilor celor singuratici, cu presiunea tălpilor luxoase ale celor de la înalțime, evitând mulțimea prinsă în valuri și călcând pe cele neatinse ale celor de jos. Ei sunt închisoarea în care ai intra cu drag, curiozitate și pregătit să oferi tot. Dar ei au trăit singuri printre toți ceilalți. Atunci când se deschide fereastra acestui nivel-închisoare, ceea ce privește este privit de îngeri. Când demonii văd îngerii, simt fiorul fricii și-i vor doborâți, dar demonii nu se simt pe ei în frică, se neagă și se autoflagelează în metode neplăcute pentru îngeri. Și șirul de reguli nu se termină, jocul nu e un joc și înțelepciunea își caută locul ei.
Într-o perioadă, când plecam să concertez în Zorii Zen și pregăteam material nou, scriam despre fricile mele; mai mult sau mai puțin extrase din realitate. Scriam în etape: frica de minciună – E mai ușor să minți în scris decât în față și viceversa, dar e păcat să minți. Frica de critici: O melodie ca scuză pentru sine. Frica de haos: Pauzele dintre piese. Frica de trădare: Trebuie să îmi cunosc adevărata valoare. Frica de singurătate: Atrag atenția în mod plăcut și muncesc pentru asta. Frica de un public mare: Cântăm împreună sau cânt cu trupa. Frica de eșec: Îmi vine să renunț la tot, dar eu tot exist. Frica de persoane rele: Le uit sau le înfrunt, șanșele pot fi matematice. Frica de sine: Ascult cea mai dragă persoană. Frica de moarte: exist și nu mi-am terminat treaba etc. Între timp cele de sus s-au îmbinat la un moment dat și a fost ca și cum aș fi primit o promovoare, o excursie în Tibet și un domiciliu iubitor. Îți dai seama, unii râdeau de asta, alții doreau amuzament melodios, alții simțeau și înțelegeau, captau sau rejectau.. Oricum publicul era divers și înfățișa schimbări plăcute. Zorii Zen este un titlu destul de specific pentru ce se petrecea acolo.
Aveam banii de chirie, aveam încrestată o melodie-n cap. Telepatia cu trupa, cum credeam că este, îmi spunea despre ritmuri lente și fluente. Văzându-mă acasă în sfârșit în fotoliul drag recurg la terapie prin scris ritmat și rimat și termin lucrarea. Pe parcursul acesteia simțeam amenințări trecute și reproșuri aduse foarte personale, anixietatea față de mine însumi îmi era cale și temă, cu toate că versurile redactate erau mai mult personale decât doritoare de evocare pentru un public necunoscător vieții mele. Dar așa-mi dictase vocea interioară, tumultumul interior se așezase după ce procedeul stilistic a fost finisat; versificația era crescendă-n expresivitate și prezenta o gamă largă de evenimente și simțăminte dominante pe vremea când nu-mi căutam echilibrul ci excesul. Așadar:
„Totul începe cu mintea trează în timpul nopții căutând scăpări
Uși de evadare, noi împrejurări și vise duse departe. Sunt vremuri rele pentru visători,
Iar visu-i ca ciocanu lu Thor: incontrolabil într-un viscol gen tornadă. De obicei aterizează-n stradă.
Iar concretul se leagă prin muncă și un rezultat minuscul comparativ cu depusul.
Adaug retușul să finalizez produsul și uneori îmi iese inversul, alteori opusul.
Deja prea personal să nu atribui ce-i propriu, oricum viitoru e-n doliu,
Spun eu văzându-mă calm fumând în fotoliu.
Aștept să-mi tatuez spatele și să-l întorc. Să mă duc oriunde apuc ca să mă întorc.
Iar în torace-I gălăgie precum mulțimea adunată-n jurul unui tort.
În creier e gălăgie ca la Airfield + Untold. Adesea uit cum mă comport, dar sunt scăpat de sub control.
Când nu există sine, sufletu-I rostogol. Acceptarea-I echilvalentă schimbării de rol.
Totodată… mișto așa.. cred. „Acasă” îi un termen gol.
În Franța-I ce nu vreau să cunosc mai departe. În orașul natal ce las în spate.
Aici îi pasu spre finalitate, dar parcă nu-I nici așa. Mișto așa.
Când ce redau nu-mi pasă mie dară cuiva? Când plec noaptea din parc se-aude o voce de cucuvea.
Eu nu mă pot… Opri…
Din păcate aș vrea dar o iau razna
Și-mi pierd controlul.
Mă schimb periodic ca televizorul.
Ca o furie plină de milă și-altruism, “Nu vreau să te omor” e truism.
Așa ca lasă-mă-n pace, te rog. Ca atunci când priveam cum mutila pisica dupa ce și-a dat cu drog.
Regurgitez amintiri ca să scap dracu de viforul ăsta interior.
Simt cum mor ușor și lent ca petele de pe tavan la ultimul etaj într-un apartament.
N-am nevoie de confirmare să știu că pun epitet evident autentic, doar scap de cercul vicios egocentric.
Și treaba s-a dus la alt nivel.. Uneori parcă țin un jurnal pe vers reminiscent
Ca piesele ce le scriam cand eram adolescent; ce n-au ieșit la suprafată.
Un frate-mi spunea că vrea să-mi tragă clip la un “Puzzle”
De stări, consecințe, urmări…
Vizitez paradisul când uit ce i-am promis lui… Nu contează.
Oricum datul din casă echivalează cu trădatul persoanei care contează
Cel mai mult. Obșinuit să te-ascult..
Dar nu te mai suport de atât de mult timp că mă simt ca un semi-parazit substanțial.
Te las in traiul tău personal, whateva, în pofida
Faptului că devenea oricum deconstructiv cum susține și Derrida.
Plec, pa. pup. Pe-altă dată. Ne mai vedem sau nu contează prea puțin.
Drumul devine constructiv, până la urmatorul individ submisiv complacerii-n nimic.
De-aia-i periculos la dracu să zic ce simt. Mai ales când se interpreteaza greșit.
(Dar uneori am senzația ca tre sa iau o armă și să trag în toata lumea că vrea sa ia)
Tot ce nu-i al lor. Tot ce satisface
Toate gândurile rele luate din ceva.
Trăiți cu ele de puteți și-o să vedeți
Că-ntre patru pereți îți dorești moartea.
De-aia te complaci, de-aia refuzi s-accepți.
Confuzia te-omoară, la fel si-o armă.
În două lumi paralele-n care trăiești una-i palpabilă
Cealaltă rămâne ascunsă. Dar pe ea te bazezi.
Fantezia-i altceva decât ce crezi, în cazu-n care pervertești.
Ascultă-ți inima…. Și dacă-i moartă, îngroapă-ți-o-n deșert.
Mintea-i bolnavă, du-o-n Tibet. Sau speculeaz-o-n public bet.
Eu cred in îngeri. Dar dracii ma urmăresc.
Oricât aș vrea de mult, dacă alerg doar obosesc.
Procrastinez… În speranța că dispare instinctul morții.
Oricum se joacă roata, câștigă sorții.
Șiii aleeerg. Alerg. Alerg. În jurul cozii.
Și dacă m-opresc.. Ies colții.. sau emoții.
Oricum aș da-o, o dau adevărat.
De-aia iluzia unei dureri apare și revine repetat.
Dar sunt captiv să fiu eu însumi nu altcineva.
Și de-aia-mi accept ce-mi zace-n cărțile norocului.
Ăsta e jocul omului. Uneori mă regăsesc în mintea orbului.
Fac apel, fac apel, fac apel la sentiment.
Există frumusețe și binefacere, chiar dacă nu simțim permanent.
Oameni urâți vor binele și frumusețea și strică inocența.
Și ce distrug se revarsă în nimicnicia sufletului lor ars pe rug.
Se bucură de libertate, de fapt i-un jug. A ce nu poa să aibă și distrug…
Distrug.. Coloana vertebrală e ispita șarpelui.
Comoditatea-i ascunzișul actului. Și înnegrirea inimii și inchisoarea mintii…
Și cine crede că are, n-are nimic.”
Trebuia să las chiria la etajul inferior, unei băbuțe simpatice, foarte matinală și plimbăreață… și vorbăreață. Nu de fiecare dată aveam plăcerea de a lua contact cu ea, căci mă ținea mult timp vorbindu-ne despre nimicuri și cum ar trebui să mă însor ca să-mi calmez programul biologic. Mi se părea amuzant faptul că mereu îmi aminteam în acest dialog cum îmi vorbea în adolescență un bătrân filosof de birt că nu-mi ajunge o singură femeie să mă țină în loc. Mă gândeam așa la poligamie, dar ar fi putut fi vorba și de o mamă soacră. Apoi mi se rupea filmul la poligamie + mama soacră sau mame soacre. Eul către mine: „Mai zi ceva…”.
Pregăteam împreună cu trupa noi și noi forme de expresivitate muzicală, armonioasă, dezambiguizată, aritmică sau recitată pe cinel, plângareață și onorabilă-n saxofonie, experimentală uneori, chiar și mută. Ce era propriu era că în ciudă unor tehnici aparent simpliste de jazz și blues folosite, ieșea puternic din orice muzică standardizată. Doar ne simțeam bine și întregiți, împăcați cu noi și îndrăgostiți și speriați, apoi dominanți… și ne retrăgeam din talazul publicității și faimei underground… perfect iubitori de anonimatul umbrelor ce deveneam post-prim-plan. Cu toate astea, fiecare dintre noi știa că nu va fi durabilă și nici ideală această formulă, toți fiind victimele imparțialității și inerției care ne risipea-ntr-un vagabondaj destinat întreținerii financiare. Dar în lumea asta pasiunea și dragostea-s de o temporaritate mai scurtă decât neliniștea și renașterea-n contexte sociale. Cel puțin Chocolate și Jimmy urmau să părăsească țara pentru un mai bun trai și o mai bună societate. Jimmy zicea despre plecarea sa că face trecerea de la bloc la casă, la o casă mare, cum visa când ne povestea fascinația sa față de viața lui Wiz Khalifa. Jimmy era cel mai tânăr din band și cu cele mai multe șanse să plece, părinții săi fiind în domeniu politic, respectiv juridic… și ei răspândiți în zone diferite geografice. Iar Chocolate… aflasem că era de origine musulmană și trebuia să se mărite, că aproape-i trecuse vârsta, și îi era promisă unui tip care-și finalizase cariera în medicină… mă rog, stereotipul arabului care ajunge bogat repede și e direcționat timpuriu către ce trebuie să facă și cum să facă. M-a fascinat totuși libertatea de care a avut Chocolate parte până acum, în ciuda faptului că provine din acest context, însă nu era treaba mea să aflu toate astea. Fiecare avea altceva de făcut mult mai important.

(Alexandru Corlan – text citit în ședința din 21-07-2016)

Ședințele din 21 și 28-07-2016 Corlan Alexandru proză și poezie

În ultimele două ședințe ale Cenaclului „Columna” am avut parte de un debut în forță. Întors de curând în oraș, Alexandru Corlan – absolvent al Colegiului Național „Spiru Haret” și-apoi student la Filosofie în Cluj-Napoca – a ținut să ne arate cum scrie el proză și poezie, de-aceea l-am programat pentru două întâlniri consecutive, la doar o săptămână distanță între ele.

La prima ședință ne-a citit texte din ceva pe care nu a prea știut cum să ni-l definească, pentru că nu-l avea nici el însuși definit: proză scurtă, roman… În plus, nu a fost foarte inspirat să-și aleagă o parte din text care să-i fie cât de cât reprezentativă, astfel încât s-a văzut nevoit să mai scurteze lectura, sărind pasaje, ceea ce i-a afectat receptarea. Discuțiile i-au scos în față părțile slabe, pentru că, în fond, aceasta este menirea cenaclului – să încurajeze, să educe, să modeleze, să critice… cu sinceritate! Alexandru nu a scăpat nici el de aceste critici. Nu din cele profesioniste, nu din cele formulate de critici recunoscuți, ci oferite de colegii din grupul nostru. Iar pentru el, în seara aceea, s-a spus, în unanimitate, că nu are scheletul pe care să construiască un roman. Cele câteva personaje sunt superficiale, primează, exagerat, trăirile autorului / personaj, într-o aglomerare care-și pierde șirul, rătăcindu-l pe cititor într-o lume a cuvintelor, abundente, cotropitoare, ce par să fie izvorâte doar din experiențe halucinogene. Lipsește scheletul unei povești, a unei întâmplări care să-nchege romanul, să-i dea punctul de la care să pornească și să-l ghideze pe eventualul cititor. I s-a spus că poate, că dovedește capacitățile de exprimare necesare, însă… este obligat să se adune! Exista o diferență uimitoare între dialogurile personajelor – mult prea banale, neverosimile chiar – și restul scriiturii. L-am lăsat convins că poate, dacă își revizuiește stilul.

În ședința de poezie, Alexandru Corlan s-a lovit de o critică mai dură. Poeziile citite au obosit auditoriul, atât încât, la final, majoritatea au declarat că nici nu au mai reușit să-l urmărească pe lector. Monotonia poeziilor, ritmul lor, te pierdeau pe drum, determinându-te să renunți. Aducând foarte mult cu niște texte pentru cântece hip-hop, poeziile citite n-au convins deloc. Ba, chiar s-au găsit voci care i-au atras atenția că bătea ușor câmpii pentru.. nimic! S-a pornit și discuția dacă nu cumva autorul se înscrie într-un curent sau altul al zilelor noastre… dar concluzia a fost că, dacă o face, o face inconștient. E mai bine dacă-și lămurește chiar el ce vrea să facă până la urmă. Textele așa-zis scrise pentru uz personal nu-și au locul într-o lectură publică. Doar dacă își stabilește, clar, direcția și locul spre care vrea să se îndrepte, Alexandru Corlan poate să realizeze ceva. Așa cum s-a prezentat acum a dovedit doar că are talent, știe să mânuiască vorbele, dar… nu reușește să închege forma finală corespunzătoare.

corlanpr coalpz
capr1 capr2
capr3 capr4
capr5 capr6
capr7 capr8
capr9 capr10
capr11 capr12
capz1 capz2
capz3 capz4
capz5 capz6
capz7 capz8
capz9 capz10

Revista „Confesiuni” Centrul Brâncuși numerele 31-32-33-34-35

confesiuni31 confesiuni32
confesiuni33 confesiuni34
confesiuni35

Daniel Radu – poezii citite la Cenaclul „Columna”

danielradu Mi-am păstrat doar un loc…

Nu-i nimic, am să plec… de acum am plecat…
Care crâng, care sat ori oraş asfaltat
M-ar primi şi-ar avea doar un loc să îmi dea,
Ca un colţ ne’nsemnat să îl văd dintr-o stea?
Inutil că ţi-am fost, acum ştiu pe de rost,
C-a iubi, a urî, toate au şi un cost…

Important am rămas pentru sinele-mi frânt,
Iar iubit am să fiu, mai puţin pe pământ,
De un suflet desprins de dureri, de plăceri,
Căci aici, orice crezi, orice simţi sunt păreri…
Nu-i nimic, am să plec… ca o frunză în vânt,
Că de când m-am născut, mi-am păstrat un mormânt…

M-am hotărât să eliberez timpul

M-am hotărât să eliberez timpul
Din temniţa gândurilor sihastre,
Înţelegând că cerul are nevoie
Să transforme nopţile în zile albastre.

Ţinusem timpul în turn de cetate,
În bastion, lângă visele mele,
În lanţuri grele, cu dorinţa de viaţă.
Îl hrăneam cu pământ, suferea după stele.

Îndoială

Îndoiala mi-alungă somnul din gene,
Simt că e toamnă prin poeme acum,
Păsări se zbat prin văzduh, fără pene,
Biblioteci ideale au ars şi sunt scrum.

Mă ridic şi aprind raza lunii din nou,
Văd poeţii uitaţi pe raftul din dos,
Ne’mpliniţi, întristaţi de stinsul ecou
Al iubirii sculptate în cuvântul frumos.

Suflet românesc

Vedeam pe tata-ncet mergând
Și-n urmă carul plin cu lemne,
În lungul drumului cântând
Și dorului făcându-i semne.
Oprea apoi să se-odihnească,
Și să bea apă din izvor,
Pornea cu boii să vorbească –
El singur știa glasul lor.
Un braț de fân cât rumegau,
Stăteam cu tata lângă roată,
Deasupra noastră se-nvârteau
Ulii flămânzi din lumea toată.
Vedeam pe tata că tăcea
Și că privea doar în pământ,
Știam însă că se ruga
Și-atunci tăceam și eu mormânt.
Boii trăgeau, carul gemea,
Ne întorceam cu greu acasă,
Tata lumină-n ochi avea,
Aveam și noi lemne de casă.
Vedeam pe tata-n lemn lovind,
Cu barda rece si bătrână
Și parcă timpu-n loc oprind,
Zicea o doină lângă stână…
Îl văd și astăzi cum ciopleşte
În lemnul casei părintești,
Spunându-mi încă românește
Acasă-i tot ce moștenești…

Corăbii

Corăbii acostează în sufletul meu plin
Şi-aduc nefericiri din alte lumi aici,
Ce-mi stânjenesc fiinţa şi cerul meu senin,
Desţelenind pământul de amintiri şi cruci.

Corăbii acostează pe-al sufletului mal,
Şi vin pe toată marea, catarg lângă catarg,
Se-nşiră-n lung pe ţărm, un val, apoi alt val,
Şi loc eu nu mai am în sufletul meu larg.

Moarte, dacă nu te-aş ști

Moarte, dacă nu te-aş şti
Cum ne minți pe toți la fel,
Te-aş căta prin galaxii
Să vorbim şi noi nițel.
Moarte, dacă eu aș crede,
Că mi-aduci o alinare,
Aș fi primul ce te vede
Fără coasa din spinare.
Moarte, tu doar ne promiți
Veșnicia după viață,
Însă știm că doar ne minți
Si ajungem flori de gheață.
Moarte, dacă nu aș ști,
C-ai mințit mereu la fel,
Chiar și astăzi aș muri,
Însă eu nu cred de fel.

Pietrele vorbesc

Noi bătături în palme-avem
Şi lut pe degetele noastre.
Fii de ţărani, încă putem
Să nu visăm visele voastre.

În suflet ţinem azi pământ,
Şi doruri ce-am ascuns în piatră,
Din ciocârlie-am scos cuvânt
Să plângem morţii lângă vatră.

Tot singuri am trecut prin vremi
Şi poate singuri vom rămâne…
Mă uit în ochii tăi, te temi
Să spun că ai crescut din mine.

Cuvinte sacre-n lutul vechi
Ţi-arată acuma adevărul,
Aceleaşi pietre, stând perechi,
Susţin pe umerii lor cerul.

Elegie

Aveam doar cuvântul strâns bine la piept,
Când afară ploua multe lacrimi, încet,
Aveam doar regretul de toamnă, nedrept,
Vise împletite din abis şi concret.

Mergeam străzi la rând, retrăind desuet,
Străbătând frig şi vânt, întuneric profund,
Cu-aceleaşi dureri, abătut şi poet,
Traversând amintiri revenite în gând.

Aveam doar cuvântul strâns bine la piept,
Când, oprit, încă ud sub senin de curând,
Am prins luna şi-am pus-o pe umărul drept
Şi pluteam nevăzuţi peste ape curgând…

Pastel

În liniște merg carele de stele
Pe dealurile adâncite-n noapte,
Luna pășește-ncet pe lângă ele
Și-nşiră raze albe de departe…
O casă doarme-n margine de râu,
Crengi împletite tinda învelesc,
Din coș se-nalță fumul argintiu,
Apele curg și toamna o-ntâlnesc…

De vină este numai toamna…

Pe muşchiul moale-al dimineţilor de toamnă,
Păşesc să nu trezesc mestecenii apatici,
Când frunza încă tace, când liniştea mă-ndeamnă
Să-ţi caut încă urma prin aburi fantomatici,
Ce-apar când ici, când colo, printre copacii galbeni,
Apoi dispar uşor, ca mie să îmi pară
Că tu te-arăţi în jur, când totuşi nu e nimeni…
Iar căutarea mea e doar o joacă-amară…
Căci toamna e de vină, mereu va fi aşa,
Cât timp vor fi nelinişti, însingurări şi ploi,
Cât timp deasupra noastră va străluci o stea,
Şi luna ne va face să nu mai ştim de noi…
Desculţ păşesc, şi frunze cad, şi sunt de jar
Potecile ce duc spre stele şi spre zei…
Iar toamna nu mai pleacă şi totul e-n zadar.
Pierdută îţi e urma, de mine şi de ei…

Milostenie

Nu mai sta, moarte, pe la geam,
De vrei să-mi intri-n casă,
Am fost plecat, cumva eram
Numai în gând acasă.

Să nu fii tristă, te-nţeleg,
Această viaţă e-ntre noi,
Iar mie greu mi-e să aleg
Să stăm la braţ numai noi doi.

Nu sta afară, e prea frig,
Aşază-te-n fotoliu,
Eşti singura ce vii când strig,
Dar azi port alb, nu doliu.

Îmi pare rău că mă aştepţi,
Şi nici nu vreau să nu par domn;
Încât, odaia celor drepţi,
E-a ta acum, dacă ţi-e somn…

Dimineaţă cu paşi grăbiţi…

E-aceeaşi dimineaţă-n care
Din întuneric m-am născut,
Tăcut şi fără apărare,
Fără să ştiu ce-i de făcut…

E-aceeaşi dimineaţă-n care
Am răsărit şi am apus,
În clipa mea de disperare,
Între ce-i jos şi ce e sus…

E-aceeaşi dimineaţă-n care
Tu nu mai vii, cum n-ai venit,
Nici din pământ şi nici din mare,
Şi nici în vis nu te-ai oprit…

E-aceeaşi dimineaţă-n care
O lume-ntreagă ar muri,
De n-ar trăi în fiecare
Durerea noastră de a fi…

Zori

Adio, noapte, nu-mi mai spui nimic,
Nici stele, voi – uscate lacrime pe cer,
Nici pasărea albastră, pe atic,
Uitată,-nsingurată și de fier.
Adio, lume, cântecul ți-e mut,
Greierii tac în iarbă și-s departe,
Sunetul dimineții, prins în lut,
Ne cheamă împreună, ne desparte…

Floare de cireş

Că-i prea târziu să te mai cred,
E vina mea că se întâmplă,
Căci nu m-astâmpăr şi nu şed
Când gânduri mi se zbat sub tâmplă.

Şi cum nu pot nici să trăiesc
Decât făcând un pas spre tine,
C-un ultim zâmbet reuşesc
Să mint, deşi eu plâng în mine.

Pentru că floarea de cireş
Mereu în suflet se strecoară,
Învaţă-mă să nu dau greş
Şi, albă ea, să nu mai moară…

Vânătoare

Plecasem la vânătoare de stele,
dar am rănit din greșeală luna;
din raza ei curgea sânge pe picioarele mele;
am pus atunci luna în carul cel mare
am înhămat la el niște zei viguroși
și m-am grăbit spre pământ;
l-am găsit întristat ca un om –
pe omul acela -,
fiindcă-i lăsasem cerul gol
și noaptea plină
de colțuri de stea,
iar planeta se-nvârtea fără sens,
ca și cum împușcătura mea
ar fi putut s-o ucidă…

Pășesc

Pășesc și pașii mei se pierd
în fâlfâit de aripi către seară;
nu-i chip plecată să te văd
și nici nu știu ce-ar mai putea să doară…
Pășesc și pașii mei se pierd
spre țărmuri neștiute, printre valuri;
nu îți găsesc, oricât tânjesc,
nici urmele-nșirate lângă maluri…
Pășesc și pașii mei se pierd,
încet, încet, în visele de seară;
nu pot tăcerea s-o aleg,
stelele ard și lacrima-i de ceară…

Doar tu…

Doar tu mai eşti la dreapta mea,
Şi, singuri, ne-agăţăm privirea
Unul de altul, şi-am putea
Să definim din nou iubirea…

Când lumea azi se prăbuşeşte
În îndoieli de netrecut,
Rămâi aici şi îmi zâmbeşte,
Şi să uităm ce ne-a durut.

Seninul e ascuns de-un nor
Ce-acoperă de mult pământul,
Frunzele cad, florile mor
Şi tot mai rece suflă vântul.

Nu-i nimeni să ne mai ajute,
Pustii sunt sufletele lor,
Se-aud mereu cuvinte mute
Ce nu mai poartă niciun dor.

Doar tu mai eşti la dreapta mea,
Şi, singuri, mai vedem departe,
Unul cu altul, am putea
Să-nvingem tot ce ne desparte…

(Daniel Radu – poezii citite în ședința din 14-07-2016)

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 958 de alți urmăritori