Cenaclul Columna Târgu-Jiu

„Trei păcate” – piesă de Eugenia Miulescu

TREI PĂCATE

PERSONAJE:
Agamemnon – soţul Climentrei
Climentra – soţia lui Agamemnon
Oreste – fiul Climentrei şi al lui Agamemnon
Electra – fiica Climentrei şi a lui Agamemnon
Egist – amantul Climentrei

ACTUL I
Tabloul I
Un birou simplu. Lumina becului pâlpâie slab. CLIMENTRA şi cu AGAMEMNON intră împreună, râzând.
CLIMENTRA: De ce m-ai adus aici?
AGAMEMNON (o ia de mâini şi o priveşte tandru): Ceea ce am să-ţi spun, nu poate fi spus oriunde.
CLIMENTRA: Haide, spune!
AGAMEMNON (se muşcă de buze nervos): Ştii că îţi vorbeam zilele trecute că ar putea fi o şansă mică de a pleca la război.
CLIMENTRA (neliniştită): Şi…?
AGAMEMNON (se uită lung la belcul care pâlpâie): Becul ăsta trebuie schimbat.
CLIMENTRA (îl zdruncină pe soţul ei): Lasă becul acum! Spune ce aveai de spus!
AGAMEMNON: Îl voi schimba cât mai apuc.
CLIMENTRA: Ce?
AGAMEMNON (se eschivează): Voi cumpăra un bec mai bun, cu un consum mai mic. Durata de viaţă în medie pentru un bec economic este de 10 – 15 ori mai mare decât a unui bec normal, cu incandescenţă.
CLIMENTRA: Agamemnon, lasă becurile! Te-a lovit Alzeihamer-ul?
AGAMEMNON (amuzat): Ce ai dragă, la vârsta mea? Sunt mai puternic decât stejarul, mai feroce decât un leu, mai… (CLIMENTRA bate din picior supărată).
CLIMENTRA (nervoasă): Spune odată motivul pentru care m-ai adus aici!
AGAMEMNON: Am fost ales.
CLIMENTRA (îşi ţine respiraţia un moment): Nu…
AGAMEMNON (se plimbă pierdut prin birou): Voi pleca mâine.

Până la sfârşitul tabloului, figura CLIMENTREI va oscila între bucurie şi tristeţe.
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Ştiu că îţi va fi greu , ţie şi copiilor, însă mă voi întoarce sănătos.
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Trebuie să înţelegi, să mă înţelegi, Climentra. Eşti o femeie puternică. Am încredere în tine!
CLIMENTRA: Nu…
AGAMEMNON: Nu te voi lăsa singură cu copii. Egist va fi tot timpul la comanda ta.
AGAMEMNON o ia de mâini pe CLIMENTRA şi o sărută pe obraz. Aceasta îl îndepărtează.
CLIMENTRA: Nu te voi opri din plecare. Nu îmi permit lucrul acesta. Ai doar grijă de tine şi întoarce-te bine.

AGAMEMNON încearcă să o ia în braţe pe soţia sa. Aceasta face doi paşi înapoi şi îi face un semn crispat să plece.
AGAMEMNON (pe un ton solemn): În momentul acesta am cele mai mari emoţii… Vă voi lăsa pe voi, Oreste, Electra şi pe tine, Climentra (CLIMENTRA îşi are privirea îndreptată în altă parte) singuri… Dar nu fără apărare. Neliniştea îmi hărţuieşte membrele în acest moment, este acolo, înăuntrul meu…vie şi necruţătoare.
CLIMENTRA: Teatru ieftin… Dacă ai fi ţinut cu adevărat la noi, nu ne-ai fi părăsit pentru o slujbă.
AGAMEMNON (pe un ton jignit): Nu este orice fel de slujbă! Voi lupta pentru ţară!
CLIMENTRA (îşi dă ochii peste cap): Că ţara va face ceva pentru noi în final…
AGAMEMNON: Lupt pentru ea, e normal să ni se întoarcă favoarea!
CLIMENTRA (sarcastică): Păi da, că doar te cheamă pe tine Agamemnon!
AGAMEMNON (visător): De va fi să mor, voi fi omagiat…
CLIMENTRA: …vei fi ars şi apoi îngropat…
AGAMEMNON: …îmi va fi scris numele în istorie…
CLIMENTRA: …apoi şters, din cauza numărului mare de „eroi”…
AGAMEMNON: …iar în final nu voi fi uitat aşa uşor…
CLIMENTRA: …vei fi uitat şi de proprii tăi copii!

AGAMEMNON tresare la ultimele vorbe şi se trezeşte din reverie.
CLIMENTRA: Vreau să mă laşi singură…
AGAMEMNON: Desigur. Dar nu uita…
CLIMENTRA: Nu îți face griji… Nu voi uita niciodată că ai ales munca în defavoarea familiei tale.
AGAMEMNON: Climentra…
CLIMENTRA: Ieși!
AGAMEMNON iese din birou. CLIMENTRA îşi freacă mâinile cu un tremur nervos. Respiră precipitat şi iese fugind din birou. Becul se sparge cu un zgomot înfiorător. Se aud tunete şi fulgere.

Tabloul II
CLIMENTRA (plictisită): A plecat… Dracu să-l ia pe drum! A plecat când aveam cea mai mare nevoie de el. A lăsat doi copii şi o nevastă în urmă…ce-l interesează pe el?! (se plimbă şi cotrobăie prin cameră). Vrea să lupte pentru ţară. HA! Ce va face ţara pentru el? De va fi să fie mutilat, cine va trebui să aibă grijă de el? Cine îi va suporta mofturile? Cine îl va îngriji?! EU! Nefericita de mine…
Se aşază în şezut şi priveşte spre public.
CLIMENTRA: Ce-i pasă lui, chip de lut, dacă oi fie eu sau alta? Dar aşa sunt bărbaţii… Nerecunoscători! Mi-am sacrificat jumătate din viaţa pentru el şi pentru copii lui. Acum pleacă la război, că parcă eu nu oi ști ce o să facă el pe acolo! A uitat poate că am fost asistentă medicală. Fiecare soldat, amiral, sergent, naiba ce-or mai fi fost, avea câte o seară liberă în care făcea ce voia, şi cu cine voia. Le-am văzut comportamentul. Copii nemulţumiţi ce sunt! Nu îi poţi satisface cu nimic! (lovită de un tremur). Dar eu nu mă plâng, ci doar încerc să pricep.

Se ridică, râde nervos şi sparge câteva obiecte din cameră.
CLIMENTRA: Te urăsc, Agamemnon! M-ai lăsat aici doar ca să mă înfund şi mai mult! Ştii cât de rău îmi face aerul de aici, oamenii de aici, totul! Am vrut să mă apuc de predat greaca, nu m-ai lăsat…

Se aude vocea lui AGAMEMNON pe fundal: O femeie trebuie să aibă grijă de soţul ei şi de copii, atât! La ce îţi trebuie ţie să îi înveți pe alții? Spală, calcă, lustruieşte, că doar nu te-am luat ca să mă uit la tine!
CLIMENTRA (tremură râzând): Proasta de mine…proasta de mine! Ce credeam? Nici eu nu mai ştiu. Mi-a promis o viaţă frumoasă în doi, bucurie şi fericire. Am primit pe dracu-n traistă-nfăşurat! Nici după ce i-am făcut doi copii nu a fost mulţumit. NU, păi cum aşa! Trebuie să domini femeia, nu-i lăsa nici un pic de libertate, de fericire, de mulţumire sufletească!

CLIMENTRA îşi opreşte monologul. Se deschide uşa de la cameră, scârţâind. EGIST intră cu un aer misterios. Priveşte în jur dezastrul făcut de CLIMENTRA.
EGIST: Un dezastru făcut pe măsura ta.
CLIMENTRA: Piei din ochii mei, şarpe!
EGIST (râde): Climentra, încetează cu insultele astea ieftine. Erai mai bună înainte.
CLIMENTRA (îl scuipă în faţă): Ai venit să îţi vezi prada? (ironică) Ţi-a lăsat stăpânul tău cale liberă şi acum vii să îţi faci simţită prezenţa?
EGIST: Agamemnon mi-a lăsat ordine clare.
CLIMENTRA: Nici nu mă aşteptam la altceva din partea lui. Sper că ţi-a lăsat totul pe o listă pentru că vezi tu, nu prea pari tu aşa dezvoltat la minte.
EGIST: Focoasă.
CLIMENTRA (îl plesneşte peste faţă): Piei din ochii mei!
EGIST: Poate mai târziu…
CLIMENTRA (nervoasă): Hai, poate mai acum!

EGIST o ia forţat pe CLIMENTRA în braţe şi o imobilizează.
EGIST: Când era Agamemnon prin preajmă nu îmi vorbeai astfel.
CLIMENTRA (zbătându-se): Nu-l aduce în discuție!
EGIST (îi şopteşte CLIMENTREI la ureche): Şi eu m-am săturat de Agamemnon, la fel ca tine. Indiferenţa care ne-o serveşte este umilitoare (cu mişcări încete, o eliberează pe CLIMENTRA din strânsoare). Îi sunt omul cel mai încredere pentru că altfel nu aş fi putut supravieţui. Exact acelaşi lucru faci şi tu! Îl suporţi pentru că altfel nu ai putea supravieţui. Te macină tristeţea, te doare furia şi indeferenţa lui.
CLIMENTRA: Acum minți ca să scoți ceva de la mine… N-ai să vezi! Fii tu cât de credincios ai vrea, însă pe mine nu mă prostești!
EGIST (surâde nervos): Te maltratează, te umilește și nu te respectă. E omul tău, și stăpânul meu. Întotdeauna, în toate cărțile citite, servitorul cui crezi că i se confesa în final? Stăpânei cu inima frântă, sau stăpânului – tiranul necruțător? Am văzut și auzit tot ceea ce ai pătimit. Faptul că a plecat la război nu ar trebui să te supere.
CLIMENTRA (tristă): Sunt femeie… I-aș fi iertat orice. Dar faptul că m-a lăsat aici, singură…închisă în casa asta, nu!
EGIST (pe un ton de complice): Nu e un lucru rău să îl urăști. Ai face un păcat dacă ai ține toată frustrarea aia înăuntrul tău!
CLIMENTRA (tremură): Îl urăsc!
EGIST: Îl deteşti.

CLIMENTRA se duce la tabloul soţului ei, îl ia în mâini, şi cu o privire de om nebun, îl rupe.
EGIST: Nu te credeam în stare.
CLIMENTRA (şoptind): Nu mă cunoşti…
EGIST: Îmi va plăcea să te cunosc (o atinge senzual).
CLIMENTRA (cu un zâmbet de satisfacţie): Să se facă întuneric!
EGIST: Ăsta este începutul nostru: Al meu, şi al tău!

Se aud tunete şi fulgere de afară. ORESTE şi ELECTRA intră în cameră ţinându-se de mână. EGIST va privi întreaga scenă de undeva dintr-un colţ, cu un zâmbet de plăcere pe faţă.
ELECTRA (către CLIMENTRA): Mami, Oreste nu poate adormi din cauza furtunii. Poţi veni să îl culci tu?
CLIMENTRA (cu privirea pierdută): Nu, nu pot. Duceţi-vă înapoi!
ELECTRA (adormită): Mami, te rog. Oreste e foarte înspăimântat de furtună.
CLIMENTRA (nervoasă): Copilă proastă, ce cuvânt nu înţelegi din ceea ce ţi-am spus?!

ORESTE frecându-se la ochi somnoros, se îndreaptă spre CLIMENTRA. Aceasta îl respinge brutal. Cel mic începe să plângă.

CLIMENTRA (către ELECTRA, furioasă): Ia-l de-aici, nu vreau să-l văd! Plecaţi amândoi! Plecaţi!
ELECTRA (priveşte stupefiată rămăşiţele tabloului tatălui ei şi apoi pe CLIMENTRA): Tata…
CLIMENTRA (râde nervos; o plezneşte pe ELECTRA peste faţă): De-acum înainte, în casa asta, nu vreau să mai aducă nimeni vorba despre Agamemnon! Staţi departe de mine! A plecat, plecat să rămână! Pe morţi nu trebuie să-i pomeneşti.
ELECTRA: Tata nu este mort.
CLIMENTRA (râzând): Dar va fi…
Se aud din nou tunetele şi fulgerele. ORESTE plânge din ce în ce mai tare. CLIMENTRA îşi pune mâinile la urechi şi bate din picioare nervoasă. ELECTRA speriată de tot ceea ce vede, îl ia în braţe pe fratele ei şi pleacă, împiedicându-se, din cameră.

ACTUL II
Tabloul I

Nechezat de cai şi tropote de copite. ORESTE şi ELECTRA se ţin de mâini şi ţipă de bucurie. Acţiunea se ţine în curtea casei. Vântul bate uşor, însă pe parcurs va deveni mai puternic. AGAMEMNON apare călare, rănit la braţul drept.
ELECTRA şi ORESTE (fericiţi): TATĂ!
AGAMEMNON (puţin crispat): Copii…
ELECTRA: Tata a venit!
ORESTE: Tata a venit, a venit!

Cei trei se iau în braţe şi cad pe jos din cauza euforiei. CLIMENTRA apare îmbrăcată subţire şi afişează o faţă stupefiată.
CLIMENTRA (cu un tremur al vocii): Agamemnon….
AGAMEMNON (ridicându-se cu greutate): Ţi-am spus că mă voi întoarce.
CLIMENTRA (încearcă să îşi ţină în frâu nervozitatea): Da, văd asta…
AGAMEMNON: Şi…eşti fericită?
CLIMENTRA (mimând fericirea): DA!
AGAMEMNON (se îndreaptă spre ea pentru a o lua în braţe): Eşti mult mai frumoasă.
CLIMENTRA: Mda, vremea este de vină.
ELECTRA (sărind să îl îmbrăţişeze pe AGAMEMNON): Ce bine că te-ai întors!
AGAMEMNON: Copila mea, nici nu ştii ce dor mi-a fost de tine!

CLIMENTRA le face semn copiilor să plece. Aceştia stau în loc pentru un moment, după care fug în casă.
AGAMEMNON: De ce nu i-ai lăsat să mai stea cu noi?
CLIMENTRA: Avem lucrurile noastre de adulţi de discutat.
AGAMEMNON (mieros): Deci…trebuie să plecăm în camera noastră?
CLIMENTRA (înghiţind în sec): Mda, camera noastră ne aşteaptă.
AGAMEMNON (se îndreaptă spre soţia lui; o ia în braţe tandru): Ţi-am spus că eşti mai frumoasă?
CLIMENTRA (îşi dă ochii peste cap): Da… Eu ţi-am răspuns că vremea este de vină.
AGAMEMNON: Trebuie să te mai las singură pe timp de furtună. Văd că îţi prieşte.
CLIMENTRA (ironică): A fost minunată vremea! Mi-a schimbat perspectiva despre viaţă.
AGAMEMNON: Mă bucur să aud asta.
Se lasă o tăcere stânjenitoare pentru un moment între ei. AGAMEMNON o studiază din cap până-n picioare pe CLIMENTRA.
AGAMEMNON: Parcă te-ai schimbat.
CLIMENTRA: Ai mai spus asta o dată.
AGAMEMNON (mijind ochii): Nu contează…

Tabloul II
Acţiunea se petrece într-un dormitor întunecos.
Pe tot parcursul tabloului, se vor auzi sunete ciudate. Lumina este una roșie, difuză. CLIMENTRA se află pe podea. În jurul ei sunt lumânări de rugăciune și o carte. EGIST se află în semiobscuritatea camerei.
CLIMENTRA (rostește o incantație): Zei, ați fost martorii a tot ce am pătimit! Nu cer decât dreptate divină! Da, mă voi naște din păcat, primind o altă soartă. Frică nu îmi este! De greul negrul veșnicii…te rog a mă desface!
EGIST: Doar câteva momente…
CLIMENTRA: …ne vor desparte…
EGIST: Voi fi al tău…
CLIMENTRA: …voi fi a ta…
Se întunecă încăperea. Are loc ritualul de împerechere dintre CLIMENTRA și EGIST (acest moment va fi reprezentat printr-un dans al umbrelor).
Totul revine la normal. Pe pat este o sticlă de băutură, un coș cu fructe și o bucată de material. CLIMENTRA își împletește părul fredonând un cântec. EGIST va apărea puțin mai târziu în tablou.
AGAMEMNON intră beat în încăpere.
AGAMEMNON (fredonează, sughițând din când în când): Șapte zile am de trăit, și pe toate-eee vreau să le beau! Nu am altceva de făcut în viață… să beau!
CLIMENTRA (șoptind): Cu ăsta mi-am pierdut eu tinerețea…(aparté)
AGAMEMNON (tare): Lângă tine am zile cu soare…
CLIMENTRA: Ai pe naiba. E furtună afară toată ziua.
AGAMEMNON dansează, împiedicându-se, câțiva pași de balet. CLIMENTRA își continuă lucrul.
Acesta se oprește, deodată, în mijlocul camerei și se uită insistent la CLIMENTRA.
AGAMEMNON (sughițând): Nevasta mea frumoasă… Nici nu știi ce dor mi-a fost de tine.
CLIMENTRA (ironică): Și mie.
AGAMEMNON (zâmbește tâmp): Inima îmi dă pe dinafară de…de… Am uitat cuvântul.
CLIMENTRA (înghite în sec cu o grimasă): Mă bucur…
AGAMEMNON (se apropie țopăind): Nu ești fericită?
CLIMENTRA (râde nervos): Cine nu și-ar dori să fie-n locul meu? Sunt în al nouălea cer! Sunt o simplă unealtă a ta… Un singur obiect de plăcere. Nu îți pasă, și nici nu îți va păsa de fericirea mea!
AGAMEMNON: Nuuuuu… Ești scumpica mea!
CLIMENTRA (râde): Vino-ți în fire, om bătrân și beat!
AGAMEMNON (o ia cu greu în brațe): Știi… (confesându-se), mi-a fost cu-adevărat dor de tine.
CLIMENTRA (încearcă să iasă din îmbrățișare): Încearcă să mai bei și niște apă… Aia nu îți face rău, așa cum crezi tu.
AGAMEMNON (o strânge și mai tare în brațe): Iartă-mă pentru tot ceea ce am făcut. Sunt un dobitoc bătrân și fără suflet. Voi, femeile, sunteți resortul care pune totul în mișcare pe lumea asta. Sunteți un nimb misterios de poezie…
CLIMENTRA (reușește să scape din îmbrățișare): Spui acum vorbe pe care rațiunea le respinge, dar sufletul le dorește. Ai plecat ca și cum eu nici n-ș fi existat! Crezi că nu am suflet ca să pot suferi? Degeaba vii cu vorbe dulci acum! Răul e făcut deja! Femeia oricât ai studia-o, va fi întotdeauna un subiect nou. Crezi că mă cunoști doar pentru că mi-ai atins trupul. Te înșeli amarnic! Sufletul mi-e la fel de ferecat precum templele faraonilor.
AGAMEMNON (revine la starea de beție): Mă duc să mă culc.
AGAMEMNON aruncă tot ce se găsește pe pat și se aruncă pe saltea. După câteva secunde se aude sforăind.
CLIMENTRA (se întristează): Nici nu mă așteptam să vorbești serios… Amorul e ca scarlatina, trebuie să treci prin el. Trebuie să găsesc un vaccin pentru dragoste, așa cum există unul pentru variolă.
EGIST apare de undeva din semiobscuritatea camerei. Surâde la vederea lui AGAMEMNON sforăind.
EGIST: Uite bravul luptător.
CLIMENTRA (ironică): Brav precum un melc.
EGIST: Jignești melcii.
Cei doi se apropie de AGAMEMNON și îl privesc. Toarnă conținutul sticlei cu benzină peste bărbat și pe saltea. Adună tot ce se găsește din lemn din cameră și le așază lângă AGAMEMNON.
EGIST (către CLIMENTRA): Pasul doi trebuie pus în aplicare.
CLIMENTRA: Știu prea bine planul.
EGIST: Ești sigură că vrei asta?
CLIMENTRA (ridică din umeri): Acum nu mai pot da înapoi.
EGIST: Dar ai face-o?
CLIMENTRA (zâmbind): Dă-i foc.
EGIST, cu ajutorul unor chibrituri, dă foc patului. Flăcările cresc din ce în ce mai mari. Se aud plânsete de copii.
EGIST: Și-or fi dat seama?
CLIMENTRA (plictisită): Nici că îmi mai pasă. Sunt o molie căreia i s-a dat jos cu forța crisalida pentru a înfrunta luminile aspre și furtunile înspăimântătoare ale vieții.
CORTINA

Eugenia Miulescu
(piesă citită în ședința de cenaclu din 20-05-2017)

Ședința cenaclului „Columna” din 25.05.2017 Eugenia Miulescu teatru

Consecventă, Eugenia Miulescu a continuat să scrie teatru, perfecționându-și stilul și… personajele! A participat la mai multe concursuri școlare, a și jucat în piese și filmulețe, iar la întâlnirea cu membrii cenaclului a citit (ajutată de prieteni – care i-au „jucat” piesa) textul cu care a participat la concursul „Tinere condeie”. Este vorba de o piesă în două acte, cu titlul „Trei păcate”, cu personaje al căror nume este preluat din istorie: Agamemnon, Climentra, Oreste, Electra, Egist. Autoarea își permite să „neantizeze” timpul, punând acțiunea piesei într-o realitate re-construită, într-o epocă în care există becuri incandescente, dar și războaie duse cu spada. Personajele au viață proprie, își trăiesc viața personală, interacționează unul cu altul, așa cum dorește autoarea care s-a cam grăbit, însă, să finalizeze, omorându-l mult prea repede și cu prea mare ușurință pe Agamemnon. I s-a sugerat faptul că ar fi benefic pentru piesă să aprofundeze motivația pentru care Climentra se răzbună, să prelungească acțiunea pentru a da șansa personajelor de a se exprima și explica mai mult, mai profund.

Eugenia Miulescu

Ședința cenaclului „Columna” din 20-04-2017 Marius Iorga teatru

A trecut ceva timp de la ultima ședință de cenaclu, așa încât programarea unei noi întâlniri a fost primită cu bucurie. Și, ca să închege, într-un fel, atmosfera, Marius Iorga a prezentat o piesă de teatru scrisă cu câțiva ani în urmă.
Influențat de lectura pieselor lui Sławomir Mrożek, Marius Iorga a încercat să intre în lumea „absurdului”, exersându-și mâna de prozator pe o piesă într-un act, cu doar două personaje. Din păcate, lectura unei piese este dificilă de către o singură voce (chiar dacă textul era deja distribuit în sală!), oricât ar încerca cititorul să „interpreteze”. A fost prima observație a participanților, cei care au subliniat greutatea cu care se poate recepta un text de acest gen.
Au fost observații legate de verosimilitatea personajelor, de calitatea „absurdului” prins în piesă, de cât este absurd și cât realitate. S-a reproșat ușurința cu care personajele au trecut de la „necunoscuți” la „iubiți”, într-un timp – al piesei – atât de scurt și chiar s-a încercat o „reinterpretare” a piesei, cu sugestii de modificări care să schimbe direcția textului scris de autor. În partea a doua, la propunerea unui membru al cenaclului, s-a făcut o lectură „pe roluri”, care a demonstrat că un text dramaturgic poate fi îmbunătățit prin jocul actorilor.

UŞA

Personaje:
Andrei
Elbert – Edna
Adelina

Sală de aşteptare. Canapea, măsuţă cu reviste, un televizor care nu se vede, dar la care se aud continuu ştiri şi comentarii despre stres. Uşa e banală – nimic ciudat, nimic important la ea. Nu scrie nimic pe ea.
Întuneric. Se aude o voce feminină care strigă „următorul!” şi-atunci se deschide cortina şi se aprind luminile.
Andrei stă pe canapea, fals liniștit. Pare un tip hotărât, care știe ce vrea. Capul sus, privirea înainte. Brusc, respiră adânc și își pierde siguranța. Se uită atent la uşă. Trage cu urechea. De acolo nu se aude nimic. Se foiește pe canapea şi privirea îi cade pe reviste. Devine interesat de ele. Îl atrag. Le-ar apuca, dar ceva îl reţine. Se uită în dreapta şi-n stânga. E singur acolo. Ridică din umeri şi se repede la reviste, apoi, cu ele în mână, se reaşează pe canapea.
Andrei: Aşa, ia să vedem noi ce avem aici…
Dintr-o parte, intră Adelina. Calcă apăsat, dar se poate observa că e nesigură pe ea. A venit, însă nu prea ştie exact de ce şi pentru ce. Văzând-o, Andrei vrea să ascundă revistele. Abia le luase şi el…
Adelina: Bună ziua…
Andrei: Bună ziua.
Adelina: Aici e…
Andrei: Da, aici e.
Adelina: Şi se poate…
Andrei: Da, se poate.
Adelina: Ştiţi, eu…
Andrei: Dumneavoastră…
Adelina: E pentru prima oară când…
Andrei: Pentru fiecare e un început. Şi pentru mine a fost… prima oară.
Adelina: Da, dar… dumneavoastră sunteţi bărbat.
Andrei: (mirat) Şi…? Impactul este acelaşi.
Adelina: Nu, la femei e altfel… e altceva. Fiinţa lor este răvăşită.
Andrei: (privind-o uşor de sus) Fiinţa oricui este răvăşită… prima oară! Apoi totul devine obişnuinţă.
Adelina: Şi la dumneavoastră?!
Andrei: La mine?
Adelina: Da, la dumneavoastră. E obişnuinţă?
Andrei se face că nu a auzit. Scoate o revistă şi o răsfoieşte. Adelina se pune lângă el. Andrei nu o mai bagă în seamă. Interesul lui pare să fie total canalizat pe revistă.
Adelina: (privind în jur) E ciudat aici. (Andrei nu reacţionează) Cu toate că arată ca orice sală de aşteptare. Chiar şi pereţii sunt scorojiţi! Sunt şi reviste! (Andrei realizează că ea l-a văzut, că ştie de reviste şi se mişcă astfel încât să devină vizibile) Oare cine le pune? Ştiţi? Nu am văzut pe nimeni de când am intrat în clădire.
Andrei: (Nu are ce să se facă – acceptă dialogul) Trebuie să fie cineva care se ocupă de asta. Sunt ultimele numere. Iată datele! (îi arată)
Adelina: Da, într-adevăr. Mă întreb dacă au şi…
Andrei: (O întrerupe) Sigur este. Cred că am văzut-o printre ele. Iat-o! (îi dă o revistă)
Adelina: Mulţumesc. Nu am mai apucat-o la chioşc. Se vinde aşa repede…
Andrei: Toate revistele bune se vând la repezeală.
Adelina: Întocmai. Dar… cum aţi ştiut că tocmai asta căutam?!
Andrei: (Râde) Intuiţie. Este revista femeilor frumoase.
Adelina: (Zâmbeşte „atinsă” de compliment) Mulţumesc. Pe mine mă cheamă Adelina.
Andrei: Eu sunt Andrei.
Adelina: Sunt pentru prima dată aici. Eu…
Andrei: Mi-am dat seama. Nu păreţi deloc familiarizată cu locurile.
Adelina: … nici nu ştiu de ce am venit. Adică… nu ştiu pentru ce am venit.
Andrei: Din curiozitate?
Adelina: Exact, din curiozitate. Am vrut să văd cum este.
Andrei: E la fel pentru toată lumea. Nu este nici o excepţie.
Adelina: Da?!
Andrei: Da! Oamenii vin ca să vadă cu ochii lor. Au auzit poveştile şi vin.
Adelina: Aha.
Andrei: Apar brusc în sala de aşteptare. Aşa, ca dumneavoastră.
Adelina: Ca tine.
Andrei: Pardon?
Adelina:Poţi să-mi spui tu. Nu e mare diferenţa de vârstă între noi, nu e nevoie să fim politicoşi. Şi-apoi… asta m-ar face să mă simt mai confortabil.
Andrei: Bine… Adelina.
Adelina:Aşa e mai bine. (Pauză) Şi eu am auzit spunându-se…
Andrei: Sunt o grămadă de asemenea istorisiri, care mai de care mai înflorită. Oamenilor le cam place să exagereze.
Adelina:Da, înţeleg… adică, nu înţeleg. De ce exagerează?!
Andrei: Nu ştiu.
Adelina:Nu câştigă nimic din asta. Plus că se creează o imagine deformată.
Andrei: Nu ar fi prima dată. Să ne aducem aminte de povestea cealaltă.
Adelina:Care?
Andrei: Cea cu încăperea.
Adelina:A, da! Şi despre asta am auzit vorbindu-se.
Andrei: Şi ai crezut?
Adelina:De ce nu? Când toată lumea vorbeşte…
Andrei: Când toată lumea vorbeşte, poate e mai bine să nu asculţi.
Adelina:Poate. Eu am crezut fiecare cuvânt. Prea o spuneau toţi!
Andrei: E şi acesta un punct de vedere, numai că nu e foarte original… ce să mai, nu e original deloc!
Adelina:Şi ce să fac? Să nu mai cred nimic?!
Andrei: Poveştile lor… cele mai multe din poveştile lor erau minciuni. Erau născocite de cei care nu au fost niciodată! Cei care au trecut pe acolo… ei bine, aceia nu ar fi povestit în ruptul capului!
Adelina:De ce să nu povestească?
Andrei: Asemenea trăiri nu se împărtăşesc. Sunt unicat.
Adelina:(râde) Acelaşi lucru mi l-a spus şi el.
Andrei: Cine?
Adelina:(fâstâcită) Nimeni.
Andrei: Aha.
Pauză. Adelina răsfoieşte revista. Andrei rămâne gânditor. Un timp fiecare nu-l vede pe celălalt.
Andrei: La început, am ascultat o bătrână. Nu am ascultat-o pe ea, i-am ascultat vorbele, deşi nu spuneau nimic interesant. Numai că trebuia s-o ascult pentru că mergeam cu ea spre spital şi eram în ambulanţă şi eu o sfătuisem să vorbească, şi…
Adelina:Şi?
Andrei: Nu puteam concepe că există aşa ceva. Îmi părea produsul unei imaginaţii bolnăvicioase.
Adelina:Chiar dacă putea fi adevărat?
Andrei: Prea frumos ca să fie adevărat! De aceea nu am prea fost atent. Apoi, a spus ceva asemănător un bărbat tânăr şi-atunci am devenit mai atent. Unele părţi îmi sunau cunoscut. Pe urmă, au fost tot mai mulţi.
Adelina:În acel moment te-ai decis.
Andrei: De unde ştii?
Adelina:La fel am păţit şi eu: am tras cu urechea la unul, la altul. Într-o zi, chiar pe mama am auzit-o. Imediat după ce aflase că… La scurt timp după ce ne-am certat. De fapt, eu cu mama mă certam tot timpul. Momentul era cum nu se poate mai prost.
Andrei: Şi cum a fost?
Adelina:Mai mult ca sigur a fost şocată. După reacţia ei mi-am dat seama. Când i-am aruncat în faţă că nu mai sunt virgină, m-a urât. În secunda următoare l-a urât pe el.
Andrei: Pe cine?
Adelina:Pe… iubitul meu!
Andrei: Aha.
Adelina:Dar nu asta e important. La câteva zile am surprins-o într-o discuţie cu tatăl meu vitreg. Îi zicea de…
Andrei: Fusese acolo!
Adelina:Da, fusese. Şi-l sfătuia să meargă şi el. Treaba asta mi-a părut cel puţin ciudată.
Andrei: Ai tras cu urechea.
Adelina:Nu chiar! Sau… poate… puţin, aşa. Mă rodea curiozitatea. Voiam să ştiu ce-i spune despre mine şi… iubitul meu. Despre asta credeam că vorbesc şi nu prea pricepeam ce-i spunea.
Andrei: Pe urmă, ai mai întrebat.
Adelina:Da, dar nu pe mama, evident. Curând am aflat că unele din prietenele mele avuseseră parte de acea experienţă.
Andrei: Să nu spui că ai fost geloasă!
Adelina:A, nu! Trăisem momente minunate cu… iubitul meu şi nu-mi imaginam că putea fi ceva mai frumos. Îmi oferise atâtea… atâta iubire încât altceva nu mai conta. Îmi imaginam că şi ele împărtăşeau asemenea bucurii… Numai că discutau altceva…
Andrei: Despre cameră.
Adelina:Despre cameră. Îţi dai seama ce surprinsă am fost, eu, care credeam că sunt printre primele la… dragoste, când am descoperit că sunt printre ultimele la…
Andrei: E, nu trebuia să o iei aşa în tragic.
Adelina:Of, ce ştii tu?! E vorba de viaţa mea socială!
Andrei: E chiar atât de importantă?
Adelina:O, da!
Andrei: Interesant. Nu sunt la curent cu asemenea…
Adelina:O perioadă fusesem vedeta grupului. Aveam un prieten arătos şi… protector. Colegele mă invidiau. Mai ales pentru ochii lui albaştri.
Andrei: Aha.
Adelina:Of, ce proastă eram. Dar… ce să facă o puştoaică de 15 ani?! Am crezut…
Andrei: L-ai crezut Cel-ales pentru viaţa ta.
Adelina:Da, l-am crezut.
Andrei: Greşeala capitală. Ţi-ai plecat urechea către inimă şi ea te-a trădat.
Adelina:Ştii?! Cum…?!
Andrei: Am trecut şi eu prin asta.
Adelina:Hm, interesant.
Andrei: Ce?
Adelina:Mi s-a părut că spuneai că tu nu prea crezi… că eşti mai atent.
Andrei: (râde) Doar n-o să-ţi închipui că nu sunt şi eu om?! Sunt şi eu supus greşelii.
Adelina:Aha…
Andrei: Da, cu toate că ştiam, am plecat şi eu urechea la poveştile celorlalţi. Promisiunile mă stârneau. Curiozitatea devenise mai mare decât prevederea. Mai ales că…
Adelina:Da?
Andrei: Finalizasem o relaţie şi… eram convalescent.
Adelina:(râde) Aşa se spune când îţi lingi rănile?!
Andrei: (râde şi el) Da. Femeia pentru care sufeream mă trădase!
Adelina:Nici nu aş putea gândi altfel!
Andrei: Adică?
Adelina:Uite… întotdeauna, între doi oameni, când se cunosc, apare un fel de punte. O legătură ce pare să îi pună laolaltă. Un lipici… care, de cele mai multe ori, se dovedeşte a fi diluat, fără capacitate de rezistenţă în timp.
Andrei: Zici bine.
Adelina:Cu cât iluzia uniunii este mai mare, cu atât este mai dureroasă despărţirea.
Andrei: O regulă simplă.
Adelina:Şi eficientă.
(Brusc, uşa se întredeschide şi din spatele ei se aud zgomote. Cei doi privesc atenţi. Se vede umbra unui bărbat proiectată pe ușă)
Elbert: (se aud doar vorbele lui) Nu se poate! Nu exista posibilitatea unei acuzaţii! Întâlnirea noastră a fost de comun acord! Iată dovada! (se aude cum se sparge un obiect de sticlă) Vedeţi? Vedeţi? Încă o dată! (se aude cum se sparge un obiect de sticlă)
Adelina duce mâna dreaptă la gură. E de-a dreptul uimită. Andrei se uitase câteva clipe la uşă, apoi o priveşte curios pe Adelina.
Adelina:Oh…
Andrei: S-a întâmplat ceva?!
Adelina:(mai mult pentru ea) Vocea!
Elbert: Hai, dom’le, că nu-i treaba ta! A fost doar o aventură! O aven-tu-ră! (ţipă şi, din nou, se aude un obiect de sticlă spărgându-se)
Adelina se ridică şi porneşte către uşă.
Andrei: Ce faci?!
Adelina:E el!
Andrei: El?!
Adelina:Mai mult ca sigur.
Andrei: (se ridică şi se pune în faţa ei) Nu e bine ce faci. Nu e bine.
Adelina:Dar nu se poate! Era plecat!
Andrei: (o prinde de umeri) Adelina!
Elbert: Am şters şi pozele şi mesajele şi… tot! S-a şters tot! Tot! Tot! (la fiecare cuvânt se aude un obiect de sticlă spărgându-se)
Andrei: (în timp ce o ţine pe Adelina) Hei, nu e nimeni aici? Cineva?
Elbert: Asta e vrut şi ea! Mi-a spus în scrisoare: distruge! distruge! să nu rămână nimic în urmă! distruge! distruge! Şi-am distrus!
Andrei: Cineva să închidă uşa!
Elbert: (se aude un obiect de sticlă spărgându-se) Au rămas doar cioburi! Care taie! Taie! Cioburi!
Adelina:Elbert!
Elbert: La dracu, s-a terminat! (tot mai multe zgomote, mai multe, iar uşa se închide şi se face linişte)
Adelina:(sfârşită) Elbert… era el.
Andrei: Cine?
Adelina:Acolo… e iubitul meu!
Andrei: (strigă) Cine?!
Adelina:(încercând să fie cât mai demnă) Cel care striga… în cameră… l-am auzit foarte bine… este cel care…
Andrei: (în timp ce o conduce la canapea) Am spus că nu e bine ce faci.
Adelina:Love… connecting people!
Andrei: Poftim?
Adelina:Când ne-am spus la revedere pentru ultima oară, urma să plece din oraş. Nu mai aveam nimic de împărţit. Toate fuseseră spuse între noi!
Andrei: Dar ziceai…
Adelina:Ai înţeles greşit. Iubitul meu… nu mai era!
Andrei: Îmi pare rău.
Adelina:(se aşează pe canapea)
Un timp, fiecare îşi vede de gândurile lui. Adelina trage din când în când cu coada ochiului la uşă.
Andrei: (frunzărind o revistă) Şi… iubirea mea avea ochii albaştri. De fapt, am căutat întotdeauna persoanele cu ochi albaştri. Am o slăbiciune pentru… (Oftează, apoi se duce spre uşă) În spatele ei… se petrec lucruri pe care nu le ştie nimeni. Doar cei care sunt înăuntru, dar ei tac. Nu povestesc nimic, niciodată. Se aud doar… palavre. Istorioare cu prea puţină credibilitate…
Adelina:Şi totuşi, oamenii vin.
Andrei: Ca şi mine…
Adelina:Sau ca mine.
Andrei: Cei mai mulţi caută… cei mai mulţi vin după un eşec. Ca şi mine…
Adelina:Sau ca mine.
(pauză)
Andrei: Am întâlnit-o într-o seară… pe stradă. Umblam de nebun prin oraş pentru că nu-mi mai suportam camera. Privirea ei… s-a uitat în ochii mei şi am simţit cum mă pătrunde.
Adelina:O prietenă m-a scos din casă, la patinoar. Nu aveam poftă şi greu m-a urnit.
Andrei: A trecut, însă sentimentul a rămas şi-am căutat-o câteva zile. Treceam pe-acolo, doar-doar o mai întâlnesc.
Adelina:Tot ea mi l-a prezentat.
Andrei: Am rămas surprins când m-a căutat. Îmi găsise un prieten şi de la el a aflat unde lucrez. M-a invitat la cafea.
Adelina:Şi foarte repede am devenit iubiţi. Am împărţit o perioadă frumoasă de timp, crezând că nu se va termina niciodată.
Andrei: Am rămas împreună câţiva ani, până când a plecat şi nu a mai dat nici un semn.
Adelina:Când ești lângă cineva nu te gândești la timp.
Andrei: Când ești lângă cineva nu-ți imaginezi că se poate termina.
Adelina:Trăiești numai pentru întâlniri și nimic altceva nu mai contează.
Andrei: Aștepți s-o întâlnești… iar după ce te desparți, începi să aștepți revederea.
Adelina:Te ține în brațe acum, iar mai târziu deja îmbrățișarea face parte din trecut.
Pauză. Fiecare rămâne contemplativ, adâncit în propriile amintiri.
Andrei: Și… cum s-a terminat?
Adelina:(întreruptă din reverie) Ce?
Andrei: V-ați despărțit…
Adelina:A, da. După ce maică-mea a aflat că noi… mă rog… fusesem a lui… l-a chemat și l-a amenințat că-l dă pe mâna poliției. Ne-am despărțit de ochii mamei, dar ne vedeam pe ascuns. Era și mai frumos așa…
Andrei: O viață periculoasă…
Adelina:Da… Ne puseserăm la cale viitorul… cu pensie și toate cele.
Andrei: Oho, vă și vedeați pensionari?!
Adelina:Da, și împreună!
Andrei: Ce poate fi mai frumos?!
Adelina:Aproape hotărâserăm să ne mutăm împreună… acolo, în orașul unde urma să plece.
Andrei: Și ce s-a întâmplat?
Adelina:Nu știu. Chiar nu știu. A început să mă vadă grasă.
Andrei: O…
Adelina:Da. Până atunci îmi spunea că sunt frumoasă. Apoi am devenit grasă…
Andrei: Urât…
Adelina:Și nu mi-a mai spus că mă iubește. Îl enervau problemele mele, discuțiile ce le aveam cu mama, fratele meu cel mic… Nu mă mai asculta ca înainte. Cred că voia doar să scape…
Andrei: Nici mie nu mi-a fost mai ușor.
Adelina:Și tu ai fost părăsit?
Andrei: Da. În același mod… Ochii albaștri s-au întors spre altcineva. De la mine luaseră tot ce se putuse lua. Nu mai aveam nimic de oferit. Intrase la facultate… pornise pe drumul ei.
(Din cameră se aude un țipăt. Ahhhh! Ușa se deschide din nou. De data aceasta se vede umbra unei femei)
Edna: (voce de femeie. calm, ca și cum ar discuta cu cineva pe care nu-l vedem, aflat în cameră) De aceea nu poți tu dormi noaptea?! Ești prost. Fac numai ce vreau. Și nu este nici pe departe modalitatea prin care mă răzbun. Ceilalți nu contează. Doar eu sunt importantă pentru mine. Da, mă acuzi acum de egoism. Și…?!
(De data aceasta Andrei tresare. Se duce către ușă, fără grabă. Parcă vrea să asculte)
Edna: Ești prost. Prost. Prost. (ușa se închide)
Andrei: Și tu ești proastă.
Adelina:Cu cine vorbești?
Andrei: Nu ai auzit?
Adelina:Nu. Ce să aud?
Andrei: Am auzit o femeie. Semăna la voce cu…
Adelina:Din cameră?
Andrei: Da.
Adelina:Atunci nu e bine. Nu e bine deloc. Nu ar trebui…
Andrei: Dar… Tu nu ai auzit nimic?
Adelina:Nu. (pauză) De fapt, nu am fost atentă… Îmi adusesem aminte de el.
Andrei: De iubitul tău?
Adelina:Da. Am încercat din răsputeri să-l uit. Am adoptat o întreagă strategie ca să-i șterg urmele din viața mea.
Andrei: Cum?
Adelina:În primul rând i-am uitat numele.
Andrei: Numele?! Și cum ai făcut asta?
Adelina:Nu știu. Dacă nu l-am mai văzut, mi-a fost mai ușor. Apoi, am aruncat toate fotografiile.
Andrei: Așa am făcut și eu.
Adelina:Și a mers?
Andrei: Credeam că da… până acum. Dar ce caută aici?
Adelina:Cine?
Andrei: Ea! Iubita mea!
Adelina:Era aici?!
Andrei: Pe ea am auzit-o.
Adelina:O fi venit pentru același lucru.
Andrei: Crezi?
Adelina:Este posibil.
Andrei: Dar… mai înainte… acolo se auzea un bărbat.
Adelina:Și?
(Ușa se deschide ca smulsă)
Elbert: (vocea de bărbat) Pentru că mint! Da, mint… mint… mint! Așa-mi place mie! Femeile trebuie mințite! Asta merită. Numai așa poți fi deasupra lor.
Andrei: Vezi? E un bărbat!
Adelina:Da, e el! Îl recunosc.
Elbert: Ce poezii?! Ce scrisori de dragoste?! Timpurile s-au schimbat. Câteva minciuni și le ai în pat. Lumea se grăbește, nu mai e timp de prăjituri. Iar după aceea… papucii! Treci mai departe, pentru că viața se duce.
(Ușa se închide. Cei doi rămân tăcuți.)
Andrei: Nu toți bărbații gândesc așa.
Adelina:Da. Știu.
(Ușa se deschide)
Edna: (vocea de femeie) Iei tot ce poți de la ei. De ce să refuzi dacă-ți oferă?! Împarți… apoi le spui că nu mai ai chef. Va înțelege fiecare exact ce trebuie.
Adelina:Acum… o femeie!?
Andrei: E ea.
Edna: Nu le răspunzi la telefoane, nu dai nici un semn de viață mai mult timp, apoi, când revii, te porți ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Și mereu le ceri câte ceva, le dai de lucru. Să se simtă folositori.
Andrei: O recunosc!
(ușa se închide. Cei doi rămân iarăși tăcuți)
Adelina:Nu toate femeile gândesc așa.
Andrei: Da. Știu. Și ea, la început, era altfel…
Adelina:Și el, la început, vorbea frumos. Spunea că-s singura femeie din viața lui care a reușit să-l facă să se simtă îndrăgostit… nici o alta nu mai conta.
Andrei: Mi-a spus odată că sunt sufletul ei. Așa mi-a spus: sufletul meu! I-am trimis mesaj că-mi lipsește și a răspuns că și ea îmi simte lipsa. Am plâns când l-am citit.
Adelina:(încet, se apropie de Andrei) Nu am mai simțit pentru altcineva iubirea asta – așa-mi zicea.
Andrei: (întinde brațele către ea) Și eu îți sunt aproape când suntem împreună. Nu ești doar un trup lângă mine, ești mai mult…
Adelina:(îl prinde de mâini) Nimeni nu a contat în viața mea până acum.
Andrei: (se ridică și o trage către el) Prietenie și iubire – sunt tot ce avem noi, sunt tot ce suntem noi… așa spunea.
Adelina:Toate femeile din patul meu n-au făcut decât să mă îndrepte către tine…
Andrei: Nu am greșit când te-am căutat…
Adelina:Tu…
Andrei: Tu…
(Se privesc și se adresează unul altuia, chiar dacă își dau seama că au intrat într-un joc.)
Adelina:… ești singurul care poate să mă înțeleagă…
Andrei: … ești unică, fiindcă numai tu ai ajuns aici… până aici…
Adelina:Pentru că și tu ai trecut prin asta.
Andrei: Durerea ta este durerea mea.
Adelina:Și suferințele noastre sunt aidoma.
Andrei: Putem să împărțim…
Adelina:Sau putem să anulăm, înainte de ușă…
Andrei: Ușa nu mai are importanță.
Adelina:Să ne uităm trecutul, înainte de…
Andrei: Care trecut? S-a și dus! Nu mai e nevoie…!
Adelina:(cu capul sprijinit pe pieptul lui, privind către ușă) Chiar! Nu mai e nevoie! Ușa asta ne este inutilă.
Andrei: Și camera. Și ăia de dincolo. (O prinde de umeri și-o privește în ochi) Adelina!
Adelina:Da.
Andrei: Suntem împreună, suntem amândoi! Am venit aici degeaba.
Adelina:De ce spui asta?
Andrei: Adică… nu am venit degeaba! Am venit ca să ne regăsim: eu pe tine și tu pe mine.
Adelina:Să fie așa?
Andrei: Mai mult ca sigur! Nu ne rămâne decât să plecăm.
Adelina:Dar…
Andrei: Să plecăm ținându-ne de mână pentru întotdeauna. Nu e frumos?!
Adelina:Ba da. E frumos. A părut că tu înțelegi…
Andrei: Pentru că, într-adevăr, înțeleg. Și te vreau lângă mine.
Adelina:Și eu te vreau lângă mine. Să plecăm!
(Ies, ținându-se de mână. Liniște. Ușa se deschide cu un scărțâit și o voce de femeie strigă „următorul!”)

(Marius Iorga – piesă citită la ședința de cenaclu din data de 20-04-2017)

„Gaspar Gaitan” – grupaj de poezii citite de Mihai Amaradia în ședința din 11-05-2017

mihai amaradia – on tour

asta trebuie s-o ştii, fata mea, domestica
cu timpul cămăşile mele carouate
ce-au fost martore dragostei noastre
s-au învechit, s-au decolorat,
s-au rupt la guler, s-au tocat la mâneci,
ele cu timpul se vor pierde,
conştient voi fi de dulceţile ce-au trecut
de singurătăţile ce vor veni,
voi fi ca un oaspete în viaţa mea,
lăsat singur, într-un birou
pe un scaun, sub o pendulă,
ce mă va ticăi, şi la jumate de oră, bang
atunci îmi voi scoate carneţelul
şi voi desena un stol.

voi pleca şi chiar daca femeia cea nouă
mă va îndrăgi, va ştii că eu plec mai departe,
mă va săruta şi îmi va deschide uşa.
îmi voi plimba puţin chitara prin parcuri,
ei îi place mult să fie plimbată prin parcuri,
apoi mă voi reuni cu băieţii la autobus
şi vom cânta în alt oraş.

de unde se adapă calul războinicului singur rămas

dimineața după furtuna asurzitoare,
din ochii ei se adapă calul războinicului singur rămas,
în ochii ei el se spală pe mâini de nămol
pe față se spală de sânge, își îndoaie mâna
și numără în tolba lui trei săgeți,
pipăie cu mâna buzunarul mantiei
și scoate steagul mototolit, îl scutură
îl sărută, îl îmbetește, și-l pune la loc,
se așează pe buturugă și își repară arcul
războinicul singur rămas privește apoi calul
ce se adapă din ochii ei, acolo unde se răsfață luna,
ascultă cintezele, ciocârliile, mierla, graurii,
fluieră apoi ochilor ei un cântec îndrăgostit
din fosta lui țară.

la vânătoare după frumosul silențios

… acolo cat vedeți cu ochii,
în sălbăticiunea aceea
de deasupra norilor pâcloși,
trăiește un bărbat tânăr,
puțini oameni l-au văzut,
toți spun că doarme la soare
ca un lup sătul,
acolo jos cât vedeți cu ochii,
pe întinderile acelea ar trebui să fie,
singura lui fotografie
îl reprezintă sub un clopot mic
pe un vârf cu biserică mică
lângă mușuroiul de furnici,
poate să-l găsim,
când îl striga ea în striga Gaspar,
cât vedeți cu ochii,
în ochiul acela de pustietate
acolo trebuie să-l găsim
pe fostul Gaspar Gaitan,
sunt dovezi, pasul lui
e un descântec îndrăgostibil,
legenda spune că dacă
vei merge potrivit pe poteca lui
îți va aduce în cale numai bucurii,
spun cei ce cred că l-au văzut,
că face baie prin văgăuni
și pielea lui e mereu curată
mirosind a izvoare,
bărbatul acela gândiți-vă
îl putem găsi dacă avem noroc
numai să îndesăm cât mai multe săgeți
în tolbe.

din cea de-a 36 vară a lui mihai

… socotise de la sine putere
să trezească lunca la ora cinci
dimineața când soarele era îngăduitor,
călcase o cămașă albă
să poată fi ușor confundat cu un velier,
mai gândea că unul dintre îngerii
din partea apropiată omului va duce
o îmbrățișare lunguiață în Tarragona,
a lui pentru ea, atâta lucru, cumpărase material
să fabrice el rochie galbenă doldora de flori,
nu purta invidie de fel, numai că ce era al lui
al lui era, dacă aveai apucături ale nefirescului
nu puteai să te apropii, pentru că
era îndrăgit încă din copilărie de vrăbii
de furnici, de ape, socotise de la sine putere
să o drăgostească pe ea pentru că,
asta nu v-am spus, el e ireal de norocos.

poema de ricardo quaresma

când eram copil de la 9 ani,
jucam fotbal pe unde apucam, ambițios,
cu picioarele, cu mâinile, cu dinții,
însa seara mâncam, nu mâncam,
îmi făceam rugăciunea,

„Doamne să îmi dai și mie când voi fi mare
o cosânzeana să mă bucur de ea
și ea să se bucure de fiecare gol al meu,
amin,
când mă voi retrage, să mă ocup toată viața
cu gâdilatul fetelor mele cele două
și al mamei lor, cu nimic altceva,
amin.

a promise is a promise

… despre aproape nimic îmi vine să scriu uneori,
despre lentoarea alintărilor șoptite,
ceva aproape dictat, fără implicații,
ceva ca o palmă adormită pe spatele ei,
ca o rază subțiiire de soare ce-i taie
fără să-i pese gâtul cu plete cu tot,
despre aproape nimic, ceva nemetaforic,
un sonet abia ghicit, un gen nou de piesă
la pian care să se cheme, matinatta,
îmi vine câteodată s-o iubesc așa tare,
însă nu vreau să stric liniștea naturală
a irisului, i-am promis că ea nu va plânge.
i-am promis.

despre consecvență

… devreme ce mereu el adoarme cu imaginea ei
şi se trezeşte dimineaţa tot aşa
asta se cheamă ca el e sănătos,
devreme ce el nu se va pierde pe sine,
totul nu va fi fost în zadar
câteodată işi imaginează că e un lup în ploaie
urmărind prin oraş o femeie gravidă,
numai s-o vadă, devreme ce el e uneori aşa de uşor
să ştiţi că nu i se mişcă mâinile,
nici ei la fel,aşa, cântecele lor unul pentru celălalt
fâlfâie în bătaia vântului, pe străzi
cu nume de feline, exploratori, îmbrăţişări,
fenomene meteorologice, piscuri, soldaţi necunoscuţi,
devreme ce spinarea ei albă şi dulce ca spuma laptelui
e faţa lui de masă, pe care el o aşterne în iarbă,
asta se cheamă că el e sănătos
şi ea la fel.

nesupunere, plajă, copii cu năvod

… copiii credeau despre cuvintele mele simple
că spuse de mine sună frumos, ziua era luminoasă,
caldă, plăcută, încât nimeni nu putea alege ziua aceea
să poată muri, eu stăteam pe un scaun tapițat
cu picioarele îngropate în nisip, pus în carantină,
gratiile erau fabricate din sfori de sus până jos
așa erau gratiile când mă pedepseai tu ,
ca să mă răzbune băieții au furat din grădina ta toți pepenii
i-au adus în năvoade și i-au pus în mare la rece,
fetițele îmi spuneau să nu fiu supărat, pe tine erau îmbufnate,
degeaba le spuneam ca sunt pus de o Cătălină
o săptămână în carantină pentru că am greșit,
la cherhana, pescarii au adus un pește mare, mitic,
plin de icre scumpe, vorbeam în șoapte despre el,
asta ne dădea impresia că noi vom dura cât pământul
dacă satul nostru a prins un asemenea pește,
era numai o impresie, dar era plăcut, în difuzoare Bob se întreba,
is this love, is this love, is this love what I’m fellin ?
ce bine era de mine, deși nu aveam dezlegare
măcar nu mă întrebam ce se întreba Bob, știam
că peste o săptămână voi avea voie din nou,
îmi pusesem în mine chiar să intru în recuperări,
acum aștept, privesc printre gratiile ei bătute de vânt.

when I find myself in times of trouble

mereu visez o femeie necunoscută mie,
blondă, dormind pe o pernă bleumarin
într-o rochie bleumarin,
ușoară cât o monedă mică de aluminiu,
cu picioarele goale lucind în lumina lunii,
cu brațele goale lucind în lumina lunii
și când îmi e nespus de greu
mă gândesc la femeia aceasta
și zâmbesc pe dinafară și pe dinăuntru

visez mereu femeia aceasta necunoscută mie,
cu fața albă, și gândurile curate, dormind
pe o pernă catifelată bleumarin
într-o cameră undeva aproape de cer,
cu somnul gol lucind în lumina lunii,
cu patul gol lucind în lumina lunii
și când sunt în apropierea prăpăstiilor
mă gândesc la visul acesta și zâmbesc
pe dinăuntru și pe dinafară, o femeie
cu partea văzută a lunii frumoasă,
poate Maria, poate Ana, poate Cătălina.

la fel ca Pablo pot să-ți fac un poem de dragoste

… ziua în care te joci cu lumina galbenă a ploii,
împingi orizontul cu o linie mai înapoi,
să aduci bucurie în camera mea, numărând
cu o ramură de măslin respirările zilei
în care te joci cu lumina galbenă a ploii,
cel mai mult iubesc fața ta ca o rază pe sub ploaie
peste grâne, peste pădurile prinse de rugină,
peste inima bleumarin, sărutările mele
peste ținuturile rurale ale corpului tău.

despre importanța ziarului

… nu m-am îndoit niciodată de lucrul acesta,
la noi în casă ziarul era ceva foarte important,
nu pentru că citea cineva din el, însă
întindeam mereu ziare pentru a pune la uscat
semințele de dovleac, buruienile medicinale,
feliile de măr sau feliile de hribi, poame,
mămăliga era răsturnată tot pe ziar,
dimineața când plecam cu vitele, mamaurica
îmi învelea în ziar felii de pâine cu untură sau magiun,
tot în ziar înveleam sarea când mergeam la muncă,
când dam acasă telefon și întrebam ce să aduc,
mamaurica îmi zicea să aduc ce-oi putea dar și ziare
după scurtele vizite când plecam la facultate
îmi învelea în ziar pe fiecare ou în parte
și-mi zicea să-i ascult pe oamenii ăia de acolo
să stau cuminte, să învăț să nu mă fac de râs,
îmi dădea cele mai bune sfaturi, și acum
port cu mine mereu cel mai frumos poem al meu
de dragoste, învelit în hârtie de ziar până ce voi vedea
o femeie și nu voi mai avea încotro, mă voi îndrăgosti
voi dezveli poemul și-l voi citi, atunci
ea nu va mai avea încotro și se va îndrăgosti.

iulie dup-amiaza

am fost în dup-amiaza aceea de iulie, turna cu găleata,
îmi vorbeai despre cuvintele mele scrise, că nu sunt cele ce trebuie,
după tine, eu scriu numai cuvintele ce le ajută pe cele nescrise,
undeva în lumile sudice, în ziua aceea aflasem despre nașterea
prințului moștenitor al unei țări devorate de războiul civil,
mă întrebai la ce mă gândesc și ti-am răspuns că mă preocupă soarta unui copil,
voiai să pari fericită, cel puțin, mă întrebai aproape în hohote,
cum mai ești ? te-ai mai îndrăgostit ? e mai frumoasă ca mine ?
apoi ți-am povestit despre băiatul ce-a găsit un tricou galben pe la 10 ani,
cu vopsea roșie a scris pe spate numărul 10 si patru litere H, A, G, și I,
juca fotbal în drum, pe câmp, prin poieni, pe oriunde apuca
și nu se gândea el atunci că fetele pot să crească așa,
ai plecat ușor capul, ai plâns puțin pe banca aceea sub balcon,
mi-ai reproșat că mi-am pierdut metafora, era stilul tău,
ți-am spus că am pierdut mult mai multe și chiar dacă ce scriu
și-a pierdut din lumină, a câștigat din liniște, am tăcut amândoi un timp,
înainte să plec înapoi în partea mea de viață am răspuns
că sunt bine, că nu m-am îndrăgostit și că nu e mai frumoasă.

true love will never fade

… gândesc că am un pas mare
cât nouă paşi ai unuia sau altuia
pe strada ta când burniţează
să plimb un gol în stomac
înainte şi înapoi
să întreb oare pentru ce
e becul aprins la bucătărie ?
ce faci tu acolo ?
nu vezi port acelaşi tricou
cu true love will never fade
ştiu pe unde păşeşti mereu
acelaşi traseu casă – spital
spital – casă, obosită
îmi place de mine atunci
când te fac să râzi,
un râs să-l mănânci
gol cu pâine. gândesc
la sclipirile argintii
ale dimineţii la rugile
mele adresate unui înger
din partea apropiată omului
la obloanele metalice ale cerului
socotesc în adâncul buzunarelor
pentru ce nu ţi-e bine,
şi pentru ce cântă
omul acesta bătrân
cu atâta convingere
true love will never fade
true love will nerver fade
true love will never fade
true love will never fade
până să vină canicula
lipsim, muncim,
respirăm abur în aerul rece,
gândesc că o avea dreptate
omul acesta alb
true love will never fade.

anticomercial

… se poate ca sufletul meu să fie un copil
ce se joacă de-a v-aţi ascunselea cu sine,
ieri am privit cum au secat o baltă,
au mutat ştiucile, m-am bucurat că le-am văzut,
în ţara asta nu sunt vrăbii şi nici păduri de fag,
ceea ce îngreunează puţin şederea mea aici,
am tricou de lucru pe care scrie
– making seats for BMW – asta până la primăvară, vară
până ce voi strânge bani să-mi iau o Alfa Romeo
te voi plimba cu ea oriunde vei vrea, îţi voi cânta
VOOOLAREE OO, CANTAREE OOOO,
NEL BLU DIPINTO DI BLU,
FELICE DI STARE LA SU, se poate spune că
sunt parte din sclavagismul contemporan,
doar că nu cânt pe câmpiile de bumbac
ci pe câmpurile industriale din republica Cehă
e bine, suntem atâţia oameni, râdem mult,
la plecare sau la întoarcere
fiecare priveşte pe geamul autobuzului de lucru
către ce-i al lui, eu către tine, mă dor mâinile.

(Mihai Amaradia, poezii citite în 11-05-2017)

Ședința cenaclului „Columna” din 11-05-2017 Mihai Amaradia poezie

De câteva luni bune Mihai Amaradia a lipsit dintre noi, plecat fiind din țară, așa încât revenirea și, mai ales, dorința de a ne citi din ultimele lui creații le-am primit cu bucurie. Eram cu toții nerăbători să aflăm dacă și cât a mai evoluat, cât și dacă l-a influențat experiența străinătății. Și nu mică ne-a fost mirarea când am fost puși în fața unor poeme diferite, voit lipsite de metaforă, mai degrabă prozo-poeme (o denumire acceptată ad-hoc), pentru că – așa cum a remarcat poetul Adrian Frățilă – ceea ce ne-a prezentat Mihai se putea foarte ușor constitui într-o proză acceptabilă. Autorul și-a „apărat” noul stil, motivându-l printr-o dorință personală de a „ușura” versurile de metafore (chiar dacă – vrând-nevrând – tot mai scăpa una pe ici, pe colo). Așteptăm să vedem continuarea.

Mihai Amaradia

Fragment de roman citit de Valentin Chepeneag în ședința din 02-03-2017

Gorică al Mariței din Ogaș, de la Slivilești, se trezise cu noaptea-n cap, înainte de cântatul cocoșilor, că făcuse pariu pe două vedre de vin cu câteva seri înainte cu Vasile al lui Mona și cu Ion al lui Boabă după ce băuseră ei câteva litre de rachiu de comină, că el, timp de 5 zile, până-n dimineața de Sfântul Ion, cântă sus pe cotețul găinilor, numai așa, să-l audă și vecinii că la el în curte nu cântă găina niciodată..
– Mai taci, seca-ți-ar gura aia să-ți sece, Doamne iartă-mă, că-i ziua de Sfântul Ion, îi strigă Marița din târnațul casei, dând de-a azvârlita după el cu ibricul plin de apă. Nu vii, mă, să te speli și să te îmbraci și tu ca toți oamenii să mergem la biserică să luăm și noi aghiasmă și să ne rugăm să ne meargă și nouă mai bine, că vezi că numai de rău dăm de la an la an.
– Nu vin, fă, nu vin! Ce toată ziua bună ziua la biserică? Ce, îmi face mie popa treburile p-acasă? A venit vreodată să îți spargă lemnele sau să dea mâncare la cai?? Ia că ți-l dau și pe ăsta cu tot ce se ține de el. Aseară era la izvor cu ăștia din capu` satului. Cine știe ce discutau ei acolo și ce puneau la cale, că nu mi-a mulțumit la salut. Beau pe rupte seara și zici că să vin să-i pup eu mâna lui dimineața la slujbă? Nu vin. Mai beau o litră de țuică, înham caii la sanie, pun copiii între loitre și plec la moși la Arsuri, să-i dea la grindă, că așa-i obiceiul.
-Îu, bete-ar coaca să te beie și dălacul să te mănânce de viu că tu mi-ai scurtat junătate din viață. Cine o fi aruncat pe tine cu farmece de te-a zmeit în halul acesta? Poate vreuna din femeile care strigă la poartă și întreabă dacă ești sau nu ești acasă, că ai uitat de tot de familie de când bei și stai cu zilele plecat. Te-ai înhăitat cu femeile altora, așa-i? Băutură din casă, garnițele cu bucături, le duci lor să trăiască bine că nu le mai iubesc bărbații lor și le iubești tu. Copiii tăi nu au ce mânca și tu duci altora ce iei de la gura micuților ăstora. Să nu vrei tu să mai treci pragul bisericii deloc și să mai dai o mână de ajutor la cele de trebuință pe acolo? Nu te mai satură Dumnezeu de băutură, că nu este zi de la El lăsată să mai stai și tu treaz.
– Bocește, Marițo, bocește, că nu se știe ziua când vine. Azi ești beat, mâine ești mort, ca tata, săracul, Dumnezeu să-l ierte. Să nu fii prost, că ăsta-i cel mai urât lucru. Uită-te la ăștia (arătând spre cimitir) ăștia-s fericiți. Nu-i mai deranjează nimeni, auzi, nimeni. Mai bine beat decât prost. Stați, fă, acasă, că vă cânt eu și vă citesc din Scriptură. Vă duceți toate la analfabetul ăla de popă să vă spovedească, că-i frumușel, are farmec. I-auzi „ Bine ești cuvântat Doamne, învață-ne pe noi îndreptările Tale”. Auzi, fă, cât de frumos cânt? Dar eu nu-ți mai plac, că am îmbătrânit, port dioptrii mari, sunt legionar, canalie, bolșevicu împotriva regimului. Mai ții minte când urcam în car și plecam la ale câmpului? Tu mă luai în brațe, iar eu mai băgam mâna pe sub poale și te pipăiam pe sâni. Sfioasă erai și atunci că ne vede cineva, iar după ce legam boii de câte un prun făceam dragoste și te țineam la piept. Unde-s timpurile alea? Le-au luat comuniștii. Ei v-au sădit în minte frica și îndepărtarea aceasta de lângă bărbatul vostru. Auzi, că să vin la biserică să pup mâna comunistului aluia de popă, care informează pe cei de la miliție cu tot ce se întâmplă în sat. Stau proștii seara cu el de vorbă, se spovedesc după câteva litre de țuică, iar el dă mai departe în ziua următoare. Păi ăsta n-are mamă, n-are tată. Îi leagă pe toți. Ce-l doare pe el de cei pe care-i dă pe mâna miliției? Să-i bată ăia cum m-au bătut și pe mine, sau mai rău, să tragă cu revolverul în ei. Bă, legionarii le-au dat de mâncare părinților tăi, nu comuniștii, fir-ați voi ai dracului să fiți și cu cine v-a adus în țară.
– Taci, mă, Gorică, nu mai hoi în gura mare, că iar te leagă ăștia. Nu mă ia Dumnezeu în clipa asta să mă scap de viață? Că și așa mi-ai scurtat-o tu. Ai înnebunit, mă omule, de la atâta băutură și trântind ușa la odaia dinspre grădina casei, coborî scările cu o cotăriță plină cu pachete ce urmau a fi date de pomană și dusă fu.
– Ce să tac, fă, ce să tac? Ăștia sunt oameni? trântind și el de câteva ori la poarta din lemn la care abia se mai țineau de ea câteva blane și alea prinse cu nuiele, o scoase din balamale și de nervi o aruncă în mijlocul drumului. Uite, bă, popo, e liberă intrarea, țipa cât îl țineau plămânii, bătându-se cu pumnii în piept. Pe Gorică numai ce-l scuturaseră de praf cei de la miliție, chiar în ziua sfântului Crăciun. Era a șaptea oară când îl ridicau. Nu au găsit nimic compromitățor asupra lui și nici pe-acasă, decât vreo două cărți cu rugăciuni, o icoană și un patrafir pe care nu a știut să-l justifice, deși timp de două zile scormoniseră vreo șase bărbați prin lucrurile lui. Aveau informații clare că făcuse parte din mișcările legionare studențești. L-au ținut vreo două luni într-un beci la județ și i-au aplicat o corecție prin bătaie că doar era „ dușman de clasă” al sistemului. Din câte spun unii vecini, dar și aceștia având variante diferite, că acolo și-ar fi pierdut mințile, de la bătăile primite, că de la el nu scoți vorbele decât trase cu boii și cu sfoara legată-i de limbă. Vorbele care circulau de la un capăt la altul al satului spun că a stat închis la psihiatrie, că-l găsiseră cu nu știu ce boală cronică pe creier, alții că la-u văzut când se pitula prin scorburi în pădurile de la Dealul Mare. Treacă-meargă, după toate cele petrecute ajunse acasă întreg și viu în timp ce alții, în frunte cu preotul Anghel care au făcut parte din același lot când i-au ridicat cei de la miliție, nu s-au mai întors.
Înaite vreme, nu-l urneai de la slujbele bisericești. Ajungea la biserică primul, făcea curat în lumânar, pregătea anafora, ștergea cele două mese unde se așezau cele care urmau a fi date de pomană, lustruia sticla lămpilor, le alimenta cu gaz, le aprindea cu grijă ca nu cumva una să lumineze mai puternic decât alta și când începea slujba cânta în același glas cu preotul și cântărețul. Făcuse parte din consiiul parohial timp de un an și jumătate, după ce se întorsese de pe front și până au început arestările și propaganda rea voitoare împotriva creștinismului. Se implicase direct în problemele sătenilor, ajutând pe fiecare cu ce putea. Era priceput într-ale dulgheriei, în special în taina cioplitului în lemn. A fost primul sătean care a înlocuit acoperișul din paie și coceni al bisericii cu unul nou cu șiță cioplită de mâinile lui. Învățase aceste meserii în lagărele rusești cât timp a stat prizonier. Această dragoste față de lăcașul sfânt din satul unde a văzut pentru prima dată lumina zilei, nu dispăruse dar căpătase o nouă formă, nu de nepăsare, ci de reținere amplificată fiind de arestarea de către securitate a lui Anghel, preotul care servise și se dedicase în totalitate acestei slujbe creștinești. După instaurarea dictaturii comuniste, arestările masive care au avut loc fiind și el luat în vizor ridicat de la locuința sa, bătut și ținut închis prin beciurile miliției, odată cu numirea unui preot nou în sat, agreat de către comuniști, preot care nu avea pregătire în acest domeniu, dar fiin nepotul de frate al colonelului Iorgulescu și fiidu-le necesară în sat o persoană de o așa încredere care putea da informații rapide și exacte despre cuibul legionarilor, dar și pentru ajutorarea prinderii criminalilor de război și a celor care erau împotriva orânduirii socialiste, Gorică refuză să mai ia contact direct cu biserica și cu cei care făceau parte din această conducere. Stă fugit de acasă o lungă perioadă, patru luni în care nimeni nu a știut nimic de el, însă la aflarea veștii că tatăl său a fost găsit fără suflare în grădina casei, se întoarce în sat neajungând la timp la înhumarea bătrânului.
De aceeași părere cu Gorică era și Vasile al lu` Mona, unul din prietenii lui de pahar, care, de dincolo de gard, cu gâtul lungit peste câteva blane aproape putrezite, asistase la toată gâlceava dintre el și Marița. Frecându-și palmele între ele și suflând în mijlocul lor să le încălzească, încerca să-l încurajeze pe Gorică și să-i dea dreptate , doar s-o înbuna ăsta și o scoate și ceva de băut de la beci, așa cum avea obiceiul să facă, își zise în gând. Duhnea a alcool de la o poștă, iar limba i se plimba prin gură fără a înțelege exact ce spune.
-Ehe, bă frate Grigore, femeile astea-s ale dracului. Dacă i se pune pata la vreuna pe tine, prfa te face, cârpă de cânepă cu care ștergi masa. Eu nu că-ți iau ție apărarea, dar eu nu cred că Dumnezeu le-a creat. Eu zic că ăla cu coarne. Păi te ascultai până la sfârșit. Ce mai tura-bura, filosofie curată, domnule. Păi tu trebuia să fii cel puțin doctor la câtă școala ai. Eu măcar nu am decât patru clase, dar să știi că mă descurc. Eu am scris pomelnicul anul trecut de Sâmbăta Morților. M-am descurcat. La bani nu mă înșală nimeni. Ba mint, m-a înșelat una acum două zile când am fost la Cooperativă după pâine. Mi-a cerut ul leu împrumut și mi-a luat din mână două hârtii. Cine știe câți a luat? Nici nu știu câți am avut în total la mine, dar nu-i asta o problemă. Eu stătui aci lângă stâlpul ăsta și auzi toată discuția.Uite, d-aia am lăsat-o și eu pe nevastă-mea. Toată ziua era cu gura pe mine, Vasile-n sus, Vasile-n jos, Vasile fă aia, Vasile nu mai face aia. Și ea, și mă-sa erau chitite pe mine. Mă trezeau noaptea că n-au apă, că n-au vitele fân în iesle, că n-are aia, că n-are ailaltă. M-au și bătut într-o dimineață pe la 11, că cică-i soarele trecut de brazda a doua și eu dorm și ele-s sătule de muncă. Ale dracului de cucuveici, ce chefăneală mi-au tras atunci, de m-am văitat o săptămână întreagă de spate. Târziu am aflat că aia a mică, nevastă-mea, umblase cu câțiva de prin sat și am auzit și de tine, că ai fi fost și tu pe la ea. Stai liniștit că nu cred lucrul acesta, pentru că tu erai la noi mereu cu mine, beam amândoi. Sau poate tu te duceai la ea când mai dormeam eu în fânar? Bă, dar nu asta contează, că tu oricum ai fost cel mai bun prieten al meu. În dimineața asta, întorcându-mă de la ai lui Șchiopu, că am stat toată noaptea la băut și fiind în trecere, m-am oprit puțin să te aud cum vorbești. Extraordinar! Păi eu dacă te aveam învățător, terminam și clasa a cincea. Înțelegi ce spun? Gorică îl asculta mirat pe Vasile. Își dusese mâna stângă la barbă pe care o mângâia ușor în timp ce asculta, nedumerit de cele ce-i ajungeau la ureche și privea lung parcă dincolo de linia care unea cerul cu pământul în prematurul răsărit al soarelui. Îmi dai o litră de țuică de pomană să-i fie înaintea sufletului tatălui tău? L-am și visat, nu mai știu când dar l-am visat.
– Du-te, mă, și te culcă. Ieși mă afară din curtea mea, n-auzi? și luându-l pe Vasile de după gât îi făcu un vânt prin golul unde fusese până nu demult o poartă, îi dădu un vârf de cizmă-n cur, după care se urcă din nou pe cotețul găinilor, scoase litra de țuică pe care o avusese pitulată în pozănarul de la veston, luă câteva înghițituri zdravene să-și mai dreagă glasul și începu să cânte la una cu cocoșii satului care parcă dezmorțeau și rupeau legătura dintre zi și noapte îngânați și de scherlăitul fără vlagă al câinelui său pe care îl uitase cu două zile înainte legat de stâlpul din spate de la căruță, că sărise să-i muște pe cântăreț și pe popă când veniseră cu Botezul.
– Bună dimineața, Gorică. Marița-i acasă?
– Să fie cum zici, țață Ioană, dar după câte văd eu soarele se aproapie de prânzul ăl mic. Nu-i acasă. E la biserică. Nu știi că asta nu lipsește de la slujbe. Ar fi trebuit să apară, că de regulă, la ora asta eram gata și cu masa. Cine știe? O fi oprit-o popa să îi dea vreun canon după spovedanie.
– Nu vorbi așa. După ce se termină slujba și plecarăm de la biserică ea intră pe la soră-sa. S-or fi întins și ele la vorbă ca surorile. Ehe, ce n-aș da să o mai am și eu în viață pe sora mea, dar s-a prăpădit săraca prea devreme. Și oftând greu, femeia își șterse lacrimile de la ochi cu colțul basmalei și cu capul plecat într-un oftat intră în curte.
-Vino să-ți dau cotărița asta, că v-am adus ceva de pomană, cum e obiceiul. Ce te cocoțași acolo pe coteț?
– Număr oamenii care se întorc de la Sfânta Liturghie. Ceva de băut ai pus și mieta acolo? întrebă râzând și făcând semn cu degetul mare spre buze.
– Am pus, am pus. Știu eu că ți se scurg ochii. Ia dă-te încoace, mai aproape de gard să nu ne audă careva ce vorbim. Vezi când mai pleci pe unde mai pleci, să dai mai întâi pe la mine, să-ți mai pun în traistă și eu câte ceva. Anul acesta am pitulat o garniță plină numai cu cârnați. Am pitulat-o sub păpușoiul de coceni din luncă. Nu dau ăștia de ea oricât ar căuta. Dacă aș știi că mai trăiește și uncheșul meu, aș merge să-l caut. Și la capătul lumii m-aș duce după el. Pâinea lui Dumnezeu pe pământ a fost omul acesta. Nu ți-a spus nimic când v-au luat acum doi ani? Nu ți-a zis nimeni minic pe unde l-au dus și ce au făcut cu el? N-auzi măi Gorică? Cu tine vorbesc. El nu mai era atent la dialog și stătea nemișcat ca o statuie galben la față privind ca într-un hău. Ochii umezi îl dădeau de gol fapt că știa multe din cele ce se petrecuseră cu Anghel și deținea răspuns la fiecare întrebare dând din cap afirmativ purtat de gânduri în marea învolburată a trecutului.
-Of, își spuse în gând, cum o dai cum n-o dai n-o poți scoate la capăt nici cu tine însuți, ce să mai vorbesc de restul lumii. Am fost prea laș. Cu siguranță aș fi putut face mai multe pentru toți cei cu care am îmbrăcat cămașa morții. Să-i spun femeii adevărul? Dacă este pusă de cineva să mă tragă de limbă și să afle mai multe despre mine? Despre ceilalți pe care îi ascund?
Lasă-mă, țață Ioană, cu prostiile dumitale că nici nu știu despre ce vorbești. Ce plecat? Ce garniță cu mâncare? Vrei să zică lumea că sunt sărac și că cerșesc de la alții de-ale gurii?? Încerca să scape cumva de ea, să nu-l facă să se mai gândească la cele întâmplate și să nu cadă în slăbiciunea vorbelor ei prin care se putea da de gol. Secunde palide îi treceau prin minte cu tot cu imaginile celor cu care crescuse și împărțise și ultima firimitură de pâine în regimul trecut, oameni pe care astăzi nu-i mai putea striga sau vizita. Chinurile prin care trecuse în nenumărate săptămâni, când fusese ridicat de acasă de forțele securității și așa zisa corecție prin bătaie își lăsaseră urme vizibile atât pe trup cât și pe psihic. Găsise un mic refugiu în alcool, însă nici acesta nu îl ajuta deloc să se detașeze de cele strânse peste ani într-i cămară a sufletului.
Nu, nu pot să-i spun. Ar trebui să îmi calc pe principii. De-ar fi să joc cu picioarele pe inima asta mizerabilă și tot n-aș face-o. Am rezistat bătăilor chinuitoare și n-am scos o vorbă, darămite acum. Știu cât îi e de greu. Și mie mi-ar fi dacă aș fi fost pus în situația să nu-mi văd soția atâta vreme, să nu știu nimic de ea și să trăiesc cu gândul că e moartă, sau aievea să o văd venind de pe drum la vale. Cum să-i spun că Anghel al ei trăiește și că timp de trei ani l-am ținut ascuns într-o groapă sub beciul casei mele? Ah, Doamne, de ce mai ales pe mine să fac toate astea? Nu ai văzut cât de slab sunt? Puteai să găsești mii în locul meu, mult mai puternici care să ducă Cuvântul Tău dincolo de granițele ce le poartă sufletul. Știu că e nedrept, dar cum pot face să pun punte între inimă și minte pentru a trece mai ușor gândurile de la una la cealaltă? Aș fi acceptat să mă fi născut, Doamne, mut, olog, călăuza oilor printre stâncile muntoase, un neica nimeni, un neștiutor de carte, decât să-mi fi dat o astfel de povară. Iartă-mă, căci nevrednic am fost în această viață. Simțind că o gheară cu mii de unghere ascuțite îi străpunge pieptul, Gorică se îndepărtă de femeie fără a adăuga vreo scuză, făcu câțiva pași împrejur, până dincolo de pătulul cu porumb, dădu zăpada de pe butura de gorun și cu mâinile fixate pe tâmplă se așeză ușor pentru a-și limpezi puțin gândurile. Secunde fragmentate se derulau în mintea sa cu o viteză năucitoare. Simțea că nu mai are aer să respire. Ochii bulbucați ca niște cepe gata să iasă din orbite și pulsul crescut îi strâneau o stare și mai mare de neliniște.
Trebuie să mă concentrez. Dă-o dracului de băutură, că asta mi-a luat toate mințile, își spuse într-un tremur al mâinilor foarte vizibil. În spatele casei, cu intrarea dinspre beci, Gorică săpase o groapă unde îl ascunsese pe preotul Anghel, după ce acesta reușise să evadeze din subsolurile miliției de la județ. Unul din butoaiele așezate în șir cu celelalte astupa gura de intrare în acel mic tunel de doi metri pătrați pentru a nu atrage atenția celor care mai intrau din când în când acolo. Ziua stătea în acel subteran, iar noaptea în podul casei pe ursoaica hornului, moleșit de căldură. Toți îl credeau mort. La câteva luni de la dispariția sa, niște localnici au găsit un schelet uman într-o pădure din satul vecin. Au chemat imediat procuratura și miliția, iar aceștia au stabilit că sunt osemintele lui. Din acel moment, au încetat să îl mai caute. Singura care a spus că oasele găsite nu sunt ale lui și nu a încetat niciodată să spere că Anghel este în viață, a fost Ioana, soția sa. Anghel ținea legătura cu ceilalți care stăteau și ei ascunși prin munți sau alte locuri ale codrului prin Gorică și de aici mai departe din om în om. El era omul lui de legătură cu realitatea, cu pulsul satului, cu viața. Își făcuse acolo un fel de chilie, loc de rugăciune într-un întuneric fără margini. Uneori prezența lui Gorică în beci după băutură, sau când îi aducea velințe, haine sau ceva de-ale gurii, făcea ca și cele mai străine raze de lumină să pătrundă în chilia lui, șerpuind parcă cu o cruzime de nedescris printre butoaiele vechi și urât mirositoare. Îl vedea pe Gorică un al treisprezecelea ucenic care îl urmase pe Hristos, pentru că își lăsase familia, slujind credința și neatârnarea la ciuma roșie care se abătuse asupra lor.
În lungile perioade de timp când stătea plecat de acasă, Gorică și le petrecerea prin ascunzătorile unde se refugiaseră câțiva prieteni de-ai lui, cei care încă mai opuneau rezistență regimului. Acolo, alături de ei, se simțea acasă. Le ducea pături, haine și mâncare pe care de multe ori o lua de la gura copiilor lui. Știuse de la bun început în ce se bagă dacă nu acceptă ideea că fiecare perioadă a istoriei își impune regimul de asuprire asupra celei pe care o înlătură. Trăia mereu cu bucuria de a ajuta și își repeta în gând ori de câte ori se simțea înfrânt de vorbele oamenilor că prin smerenie și fapte trebuie să îi ajuți, și să nu ceri nimic în schimbul a tot ceea ce faci. Când era eliberat și lăsat să vină acasă, stătea cu zilele prin păduri până i se vindecau rănile de pe trup, căci nu suporta să vină în fața copiilor bătut. Situația pe care o avea acasă nu îi convenea deloc, dar o accepta pentru că toate fuseseră create de el. Erau zile întregi când consuma alcool obligat de conștiința de a nu cădea în plasa sistemului. Chiar dacă era pornit împotriva preotului din sat, nimic nu l-a împiedicat să păstreze în suflet credința, să iubească biserica și pe Dumnezeu. În pătulul cu porumb, sub niște lănteți care sprijineau șindrila, ținea ascunse-ntr-o bucată de cânepă o icoană și câteva lumânări pe care le aprindea în fiecare duminică dimineață, rugându-se pentru sufletele celor care plecaseră prea devreme, apoi intra în beci la popa Anghel, dădea butoiul la o parte, lăsa lumina să intre, unde primea Sfânta Împărtășanie și binecuvântare după o taină îndelungată a spovedaniei, asta în duminicile bune, când îl prindeau zorii zilei treaz, căci existau și săptămâni când nu se ridica din pat din pricina alcoolului.
– Măi, Gorică, mumă, tu ai căzut rău de tot în patima alcoolului. Păcat de tine, că de muncitor ești muncitor și gospodar. Cunosc o femeie trecută de 90 de ani pe la Dragotești care face descântece cu cărbuni stinși în apă curgătoare pentru dezlegări de cununii, pentru binele casei, pentru dezlegare de farmece și desfrâu, pentru copiii născuți lunatici și pentru cei care au căzut în patima băuturii. Ehe, câți nu fac potecă pe la ea pe la poartă, dar nu mai descântă decât la cei pe care îi cunoaște, că cică nu mai e citovă la minte. Dar dacă mergi cu mine nu cred că mă refuză, pentru că și eu am ajutat-o; și prinzându-l de subsori, îl ridică de pe buturuga rece unde se topise zăpada sub șezut, făcând câțiva pași către poarte de la ieșire unde își lăsase cotărița cu mâncare.
– N-am, țață Ioană, nimic. Mai bea omul, că numai muncă nu se poate. Te mai prinde oboseala și aburii alcoolului că doar nu suntem din piatră. Dă-le dracului de gheonoi cu descântecele lor cu tot că n-ai să mă vezi pe mine vreodată pe la ele. Auzi matale ce zic? Nimic nu se compară cu timpul acela în care ești puțin dus de nas de aburii rachiului. Uite cum joc și-ntr-un picior și-ntr-altul. Păi mai e cineva ca mine în sat? Descântece îmi trebuie mie?
-Când joci beat, cică îți dă dracul cu biciul peste picioare, așa zicea Anghel al meu, fie-i țărâna ușoară și lumina praznic. Eu zic să o lași că nu-i bună. Uită-te la Vasile al lu Mona cât de bolboiat este și urât, că nu-l mai prinde lumina zilei treaz. Acum nu-ți eu morală ție, dar gândește-te că poți paraliza cum era și acum să se întâmple și-ti rămân copiii pe drumuri. Auzi, după ce trec sărbătorile astea, nu-mi aduci și mie salcâmii din capătul viilor? Că tu știi că de la mine nu ai plecat gol niciodată.
– Vin, țată Ioană, vin..să fim noi sănătoși, că zăpada nu se duce cu una cu două. Până nu crapă gerul spre întâia decadă a lui Mărțișor, nu văd că-i pe final iarna și apoi cum să te las să mori de frig. Azi am vorbit cu Marița să mergem pe la moși la Arsuri să îi dea pe ai mici la grindă, că dacă nu eram plecat acum puneam caii la sanie și până diseară erau tăiate, sparte și puse la adăpost.
Uite-o că vine, după mers o cunosc. Cred că o griji popa bine, că tare zâmbăreață-i.
– E zâmbăreață că vine acasă la copiii, la tine.
– Dă repede să iau o dușcă din sticla aia, că de mă vede, nici Sfinții Părinți cu întregul sobor de preoți nu mă mai scapă din gura ei; și deschizând repede dopul de la sticlă, cu vechiul lui tremur de mâini luă vreo trei înghițituri, o aruncă pe furiș pe la spate după cotețul rațelor, ștergându-se apoi pe la gură cu mâneca de la flanel, sperând că nu-l văzuse și nu-l va mirosi, deși ochii îi avea tulburi de câteva zile, precum era apa Jilțului când se revărsau pârăiașele vara după ploile scurte și abundente.
(Valentin Chepeneag – fragment de roman)

Ședința Cenaclului „Columna” din 02.03.2017 Valentin Chepeneag fragment de roman

Consecvent, Valentin Chepeneag își conturează romanul început cu ceva timp în urmă, aducându-ne mai aproape, cu fiecare fragment, de lumea satului din perioada anilor 50, cu poveștile de viață și întâmplările lui. Personajele încep să trăiască, să relaționeze, purtându-ne, fără tăgadă, într-un univers pe care unii dintre noi nu îl cunoaștem decât, poate, din descrierile părinților sau bunicilor. Autorul nostru a făcut o promisiune și, iată, o respectă: Bunicul – și tot ceea ce ține de el – va fi evocat în paginile acestui roman.
N-au fost prea multe discuții, fiindcă talentul de romancier este incontestabil, mai mult s-a analizat limbajul personajelor (care, uneori, foloseau expresii improprii oamenilor simpli, de la țară) și capacitatea cititorilor de a mai recepta, în această perioadă a smartphone-urilor, povestea unui țăran, a familiei lui și a satului în care a trăit.
Mergând mult pe latura documentaristică, romanul (care încă nu are un titlu stabilit) poate fi ușor trecut cu vederea sau poate să devină important tocmai prin această reamintire (sau chiar primă expunere!) a unei perioade importante din istoria românească.

Valentin Chepeneag

Revista „Caietele Columna” nr. 2 / 2017

Numărul 2 din anul 2017 debutează cu un editorial intitulat „Fără Arghezi…” semnat de Ion Trancău.

În cuprinsul ei îi găsim pe Gheorghe Grigurcu (cu un articol despre Paul Goma),

  • critică şi cronică: Marin I.Arcuş, Zenovie Cârlugea, Eugen Evu, Aureliu Goci, Alex Gregora, Mihaela Sanda Marinescu, Lazăr Popescu, Marcela Romanescu, Ion Trancău;
  • proză: Ion C.Duţă, Gheorghe Andrei Neagu
  • eseuri şi studii: Miruna Cajvaneanu, Ştefan Doru Dăncuş, Florin Hutium, Daniel Popa, Ion Popescu-Brădiceni, Daniela Şontică
  • poezie: Vlad Cernea Jerca, Vasile Gugu, Alensis De Nobilis, Vasile Ponea, I.D.Sicore, George Topârceanu, Grig M. Dobreanu
  • restituiri şi evocări: Mircea Arjuna, Nicolae Mătcaş, Mihai Sporiş, George Ţărnea, Laurenţiu Ulici, Tudor Voinea
  • teatru şi cronică teatrală: Ecaterina Chifu
  • traduceri: Alberto Voka
  • ilustrații: sculpturi de Nicolae Fleissing

Revista poate fi citită aici:

Restituiri. „Caietele Columna” nr. 2 / 2007

Numărul 2 din anul 2007 debutează cu un editorial intitulat „Simple nedumeriri dar și proiect(e)” semnat de Lazăr Popescu.

Pagina 2: „De la Antologia membrilor USR care trăiesc în Gorj la un compendiu critic, strict alfabetic”, de Ion Trancău, și un articol „Artista Adina Romanescu” de Vasile Ponea
Pagina 3: „Fișele unui memorialist” de Gheorghe Grigurcu
Pagina 4: „Modernitatea poeziei argheziene” de Sabin Velican
Pagina 5: Personalități ale vieții culturale gorjene „Magistrul Titu Rădoi” de Viorel Gârbaciu
Pagina 6: „Acasă la Tudor Arghezi” de Camil Baltazar
Pagina 7: „Jocul de-a poezia și poezia ca joc în lirica lui Tudor Arghezi” de Ion Popescu-Brădiceni
Pagina 8: Scrisoare către editori de Tudor Arghezi
Pagina 9: Poezii de George Birău
Paginile 10-11: „Geografii ale singurătății la Gabriel Garcia Marquez” de Alexandru Colțan
Pagina 12: Poezii de George Roșca
Pagina 13: „Crimă și pace bună” (fragment de roman) de Marius Marian Șolea
Pagina 14: „O lume care a fost” de Lazăr Popescu – despre cartea „O lume părăsită” de Tatiana Flondor Arieșeanu
Pagina 15: „Jurnalul intim spre roman” de Valentin Tașcu și poezii de Mihaela Galu
Pagina 16: eseuri de Florian Copcea: „Capcana lui Ianus”, „Reîntors spre Itacha” și „Ce este poezia?”
Paginile 17-19: „Pedeapsa pentru buna intenție” (dramă în 4 coșmaruri) – continuare din numărul 1/2007, de Florian Saioc
Pagina 20: poezii de Andrei Novac și Marius Grama
Pagina 21: „Visul” proză scurtă de Cristian George Brebenel
Pagina 22: poezii de Robert Șerban
Pagina 23: Dialoguri esențiale, cu academician Mihai Cimpoi, despre mereu actualul Mihai Eminescu, realizat de Ion Popescu-Brădiceni
Pagina 24: „Cartea ifoselor” (fragment de roman) de Aurel Antonie
Pagina 25: poezii de Adrian Frățilă
Pagina 26: Ion Șoldea readuce, prin contribuția lui Denis Purdescu, poezii de Renata Verejanu – „Ofranda omeniei”
Pagina 27: poezii de Nicolae Dragoș
Pagina 28: poezii de Romulus Cojocaru (pornit în marea călătorie, cum spune Ion Șerban Drince)
Pagina 29: poezii de Ioan Floarea Guran
Pagina 30: poezii de Spiridon Popescu
Pagina 31: „Ierburi dulci și ierburi amare” (fragment de roman) de Elena Brădișteanu
Pagina 32: debut Corina Catrina (proză)
Pagina 33: „Povestea nr.1” (proză scurtă) de Marius Iorga
Pagina 34: „Cântecul focului” de Elena Roată
Pagina 35: „Stări de vină” de Vasile Ponea și „Oarecum, psalmi!” de George Drăghescu
Pagina 36: debut Valentin Chepeneag poezii
Pagina 37: debut Alexandra Petrița poezii
Pagina 38: debut Daniela Băbu poezii
Pagina 39: „Mircea Eliade, în viziune critică maioresciană” de Ion Trancău
Pagina 40: Paul Verlaine în tălmăcirea poetei Paula Romanescu

Revista poate fi citită aici:

Restituiri. „Caietele Columna” nr. 2 / 2006

Numărul 2 al revistei „Caietele Columna” din anul 2006 debutează cu un editorial „Marea emoție în lumea… delatorilor!” semnat de Ion Trancău

Pagina 2: Ion Trancău – La prima lectură – „Aproximări critice…”
Pagina 3: Gheorghe Grigurcu – fișele unui memorialist
Pagina 4: Ion Popescu-Brădiceni – „Opera literară – o insulă misterioasă despre poezia lui Marius Marian Șolea”
Pagina 5: poezii de Adam Puslojic și Bratislav Milanovic
Pagina 6: Lazăr Popescu – „Aspecte antropologice la TS Eliot și Tudor Arghezi”
Pagina 7: Ion Popescu-Brădiceni – „Athanorul lui Gellu Naum”
Pagina 8: Marius Marian Șolea – „Basarabia nu minte, un copil în război” fragment de roman
Pagina 9: Ion Șerban Drincea – poezii
Pagina 10: Adrian Frățilă – poezii
Pagina 11: George Dumitru – poezii
Pagina 12: Sorin Lory Buliga – „Desacralizarea occidentului de la Renaștere până astăzi”
Pagina 13: Irina Ungureanu -„Blaga și Van Gogh – despre lecția Noului stil”; George Drăghescu – poezii
Pagina 14: Cristian George Brebenel – „Cărarea” proză scurtă; Antonio Petru Boloț – „Hrisos – Dumnezeul și omul nostru”
Pagina 15: poezii de Alexandra Mănescu, Doru V. Fometescu; Lucian Gruia – „Vasile Ponea, Cuvinte în tangaj”
Pagina 16-17: Radu Liviu Bardan – „Legenda lui YMER AGA ULQINI”
Pagina 18: Robert Șerban – poezii
Pagina 19: Ion Șoldea – „Omul din peșteră” fragment
Pagina 20: Ionica Dăgădiță – poezii
Pagina 21: Aurel Antonie – „Cenușa” fragment de roman
Pagina 22: Rodica Licsari – „Întoarceri” fragment de roman
Pagina 23: Gheorghe Mihăiță „Tradiție și modernitate”
Pagina 24: Eugen Velican – „Ipostaze ale geloziei”
Pagina 25: poezii de Viorel Surdoiu, Sergiu Cosciud
Pagina 26: Gelu Birău – poezii
Pagina 27: I. D. Sicore – poezii
Pagina 28: Livia Roșca – poezii (premiul II la Festivalul „Tudor Arghezi”, ediția 2006)
Pagina 29: Vasile Sichitiu – „Retorica libertății în opera lui Dante Alighieri”
Pagina 30: Alex Sfârlea – „Transmodernismul – metodă și concept”
Pagina 31: Iulia Rațiu „Dialog între vârste. Iubirile lui Brâncuși: Cariatida Marthe”; poezii de Petre Stoica
Pagina 32: Mihai Amaradia – poezii
Pagina 33: Florian Saioc – poezii
Pagina 34: Romeo Ionescu – „Alchimistul – o șeherezadă de Paolo Coelho”
Pagina 35: Ion Trancău – itinerar revuistic
Pagina 36: traduceri de Nicolae Dragoș din Stephane Mallarme

Revista poate fi citită aici: