(Citită în ședința din 12 decembrie 2013, această proză scurtă a fost considerată de Cristian George Brebenel o trecere binevenită a autorului pe tărâmul fantasticului, sfătuindu-l să mai rămână acolo și cu alte prilejuri literare. Mihaela Popescu a formulat o idee-extremă: poate fi vorba chiar și de o pedepsire a masculinității, prin dispariția finală rănindu-l și purtându-l pe bărbatul-erou într-o incertitudine a reușitei…)

Polițistul nu-i reținuse decât un moment cartea de identitate, cât să-și arunce privirea la fața lui și s-o confrunte cu poza, apoi îi făcuse semn să treacă mai departe. Avusese ceva emoții, așteptându-și rândul la linia portocalie, nu numai pentru că bărbatul în uniformă părea suspicios pe fiecare pasager ce i se apropia de ghișeu, ci și datorită faptului că, pentru prima dată, nu-l întâmpina nimeni și se simțea puțin nesigur – mai ieșise din țară, însă totdeauna se găsise cineva care să aibă grijă de el. Cedase primului impuls, acceptând invitația firmei partenere, fără să stea prea mult pe gânduri, și plecase de unul singur într-un oraș străin. Abia apucase să consulte câteva hărți ca să-și poată face o idee despre ceea ce ar putea vedea în acel oraș și hotărâse să folosească metroul în toate deplasările. Doar drumul până la hotel i se părea dificil, fiindcă trebuia să ia un tramvai a cărui stație nu o avea prea bine stabilită, întrucât nu avusese timp să examineze în detaliu și un traseu al mijloacelor de transport de la suprafață.
Își aștepta geanta, posomorât, gândindu-se cu părere de rău că primul lucru pe care și-l dorește, odată ajuns în Milano, este doar o baie fierbinte și un pat pe care să se întindă, când o mână i s-a pus pe umăr. S-a întors, mirat. Scuzați-mă, domnule, i s-a adresat în românește femeia, sunteți sigur că aici vor fi aduse bagajele noastre? Mi-e teamă întotdeauna să nu mi se rătăcească. Cei de la companiile aeriene sunt destul de neatenți. Chiar aici vor fi aduse, doamnă, i-a răspuns, studiind-o cu atenție, am văzut câțiva pasageri care au venit cu același avion și care le-au preluat deja. Și-apoi, sunt încredințat că nu o să vi se întâmple tocmai dumneavoastră așa o bucurie.
Nu o recunoștea, nu o remarcase la plecare, deși urmărise atent grupul de turiști ce se aduna la poarta de îmbarcare. Era îmbrăcată lejer, cu pantaloni strâmți și cizme înalte, o bluză lila, peste care aruncase o eșarfă mov ce-i scotea în evidență ochii albaștri. La mâna dreaptă, pe degetul inelar, trona o piatră albastră, ovală, prinsă în montură de argint. Eu sunt Eleonora, a zis, întinzându-i mâna. Dan Ionescu, un inginer ce vă va ține companie cel puțin până când vă veți avea gențile la picioare. Femeia a râs și a spus că, dacă ar fi după ea, l-ar păstra și-n continuare.
Aveți un program, domnule Ionescu? a întrebat apoi. Nu, a răspuns acesta, mirându-se cât de ușor fusese agățat, într-un oraș străin. Totul se legase firesc, simplu, și nu se putea abține să nu se gândească la o cină în doi la restaurantul hotelului. Zâmbise, iar femeia i-a atras atenția. Domnule Ionescu, vă zboară mintea poate prea departe. Haideți să ne concentrăm la drumul pe care-l avem de parcurs și apoi mai discutăm. A tăcut, surprins, apoi au ieșit împreună. Mergea la un pas în spatele ei, iar, în autobuz, Eleonora i-a făcut semn să se așeze alături.
Domnule Ionescu, s-a întors către el, știți care sunt cele mai interesante locuri de vizitat aici? Eu am mai fost o dată, acum doi ani, împreună cu o trupă de actori și aș putea avea pretenția de a spune că mai cunosc cât de cât împrejurimile. Dacă doriți, aș putea să vă conduc într-un tur scurt al principalelor atracții, începând, evident, cu Domul. Nu știu, a încercat el să spună ceva, încă nu știu… Femeia l-a privit câteva clipe, apoi a spus că e în regulă. E posibil ca drumul nostru împreună să se termine aici, la Stația Centrale, a mai spus, și vă mulțumesc. Pentru puțin, a răspuns el, dar apoi s-a simțit ciudat. Îi părea rău că, într-un fel, o refuzase destul de nepoliticos. V-am spus mai devreme că nu am un program stabilit, însă adevărul este că nu sunt foarte sigur dacă am un program. Am venit aici într-o călătorie de semi-afaceri și colegii mei nu au avut destul timp la dispoziție să-mi comunice toate detaliile. Practic, a mai spus, mi-au pus în mână biletul de avion și m-au trimis la aeroport. Aștept din moment în moment să-și amintească și de mine și să-mi transmită eventualul orar ce l-aș avea de urmărit. Înclin însă să cred că am totală libertate. Eleonora a zâmbit. Atunci, domnule Ionescu, nu ne rămâne decât să stabilim noi un program. Eu voi sta la hotelul Italia – Abbiategrasso și asta e destul de departe de Milano, într-o localitate la douăzeci de kilometri. El și-a amintit numele hotelului – Raffaello, dar nu l-a spus. A propus însă să se revadă în piața Domului. Cred că este cea mai bună alegere, a zis, ținând cont de faptul că este locul cel mai căutat din oraș și oricine te poate îndruma acolo. Femeia a dat din cap: de acord, domnule Ionescu.
Când au coborât din autobuz, el i-a sărutat mâna, lângă inel, iar ea i-a dat o carte de vizită. Mă puteți suna oricând în cursul zilei de azi pentru a pune la punct detaliile, i-a spus. S-a înclinat și a zis că va face întocmai, imediat ce se va instala, apoi a pornit către stația de metrou. Oricât de interesantă i se părea femeia și promisiunea nerostită, s-a grăbit să-și cumpere un abonament și să ia primul tren. Încă nu găsise hotelul și nu-și luase camera, iar bagajul devenea tot mai dificil de transportat.
A ieșit la suprafață strecurându-se cu greutate printre călători. Atent la trepte, trăgând cu disperare de troler, doar când a ridicat privirea a văzut că, fără să știe, sosise exact în punctul de atracție al orașului: Piața Domului. Clădirea i se arăta în toată splendoarea – măreață, tăcută, implacabilă. Ocupa toată imaginea, dar nu te mai săturai privind-o. Și totuși, s-a smuls ispitei și a trecut mai departe, pe sub Galeriile Vittorio Emanuelle, către Scala, căutând din privire stația de tramvai. Mergea tot mai greu, ciocnindu-se de vizitatorii cu hărți în mână, de pe un trotuar pe altul, urmând șinele de tramvai. Curând, s-a instalat în tramvaiul paisprezece și a numărat cu atenție stațiile către hotel. La a patra oprire de pe Via Certosa și-a făcut loc și a coborât. Nerăbdarea ajunsese la limită, iar camera i s-a părut prima abatere de la zgomotul orașului și de la programul impus. În sfârșit, putea face doar ce dorește.
A aruncat hainele de pe el și a făcut un duș, apoi, învelit în prosop, s-a întins pe pat. Era liniște. Liniște și cald într-o cameră de hotel. Afară nu se vedea nimic – erau coborâte jaluzelele groase, de lemn. S-a ridicat și a deschis geamul. Aerul rece l-a făcut să se zgribulească, dar l-a și înviorat. Chiar prinsese gustul plimbării.
Și-a luat telefonul și cartea de vizită. Doamna Eleonora… Da, domnule Ionescu, v-ați adus aminte de mine?
Tonul era jucăuș. Știuse că o va suna?
Doamnă, sunt pregătit pentru inițiere, a spus și i-a remarcat râsul sincer. Ei, domnule Ionescu, mă împovărați cu o misiune pe care nu am certitudinea că o voi putea duce la bun sfârșit. De ce nu, doamnă? a întrebat. Învăț repede. Ea iarăși a râs. Credeți că eu aș avea ce să vă învăț?! Dar, doamnă Eleonora, chiar dumneavoastră v-ați oferit mai devreme. Acum dați înapoi? A, nu, a răspuns repede, pentru nimic în lume. Mergem împreună să descoperim frumusețile acestui oraș. Așa vă vreau, a spus el și s-au înțeles să se vadă în piața Domului.
Ca să ajungă mai simplu și-a căutat cea mai apropiată stație de metrou. S-a uitat pe harta găsită pe masa din cameră. Nu avea prea mult de mers până acolo și, oricum, voia să vadă cât mai mult din oraș – o plimbare pe stradă era numai bună. I se oferea deja ocazia să umble printre trecători, să se amestece printre ei, ceea ce i se părea grozav. Singur, ca și cum aparținea locului – un oarecare milanez pornit la promenadă.
Pentru a doua oară ieșea pe aceleași trepte către Dom, dar impactul a fost identic. De oricâte ori îl vedeai, de fiecare dată îți aminteai câtă istorie era cuprinsă în el. Nu puteai da la o parte nimic din tot ceea ce reprezenta ca simbol. Ușile sculptate, ferestrele imense, turlele minuțios dantelate îi tăiau răsuflarea. Era ca și cum un munte îl întâmpina și-l lovea în moalele capului, pentru ca apoi să-l ia de mână și să-i arate câteva secole de istorie. Ce să privești mai întâi? Ce să simți mai întâi? Să intri pe o ușă ca și cum ai pătrunde într-un tunel al timpului sau să te pui pe o bancă și să tragi cu urechea la șușotelile tuturor ce trecuseră pe-acolo? Să le asculți bătăile inimilor sau să le cauți urmele palmelor sprijinite pe coloanele cât casa?
Doamna Eleonora i-a întins mâna, zâmbind, și i-a spus că pășește pe urmele lui Napoleon. Știați că aici s-a încoronat rege al Italiei? Aici? s-a mirat el. Probabil avea nevoie de legitimitatea veacurilor înscrise în monument, a spus doamna, râzând. Da, a mai spus și el, dându-i dreptate, voia să arate că are spate.
Au râs amândoi. Domnule Ionescu, mi se pare mie sau vă priește aerul italian? Deja păreți alt om. Se poate, doamnă, a zis, să fie urmare a schimbării fusului orar sau faptului că sunt aici, în atmosfera aceasta romantică, alături de un ghid atât de fermecător. Femeia s-a oprit și l-a atins. Domnule Ionescu, mă măguliți. N-ar mai rămâne decât să-mi oferiți o cafea sub bolta Galeriilor. Posibil, doamnă! Totul e posibil aici, la Milano, a spus și a condus-o să se așeze amândoi pe o bancă, chiar în fața corului. Da, este posibil, a mai șoptit doamna Eleonora, apoi s-a adâncit în liniște, iar el s-a văzut, pur și simplu, nevoit să tacă. A privit în jur, la coloane și picturi, la oamenii care se plimbau prin sala enormă, la cei care aprindeau câte o lumânare și se rugau. Fiecare trecea pe sub bolți, lăsând o urmă prin aer, o urmă care se adăuga urmelor celorlalți, din secole adunate. Poate că de aceea nu mai zicea nimic nici doamna Eleonora. Poate o prinsese și pe ea acest vârtej al timpului și, într-un final, fusese redusă la tăcere. O privea cu coada ochiului cum stătea, liniștită, cu mâinile în poală, privind în gol. Chiar era o femeie frumoasă, acel gen de femeie căreia nu-i poți ghici prea ușor vârsta, o femeie hotărâtă, care-și cunoaște foarte bine locul și care este oricând capabilă să ți-l arate pe-al tău dacă asta-și dorește – să te pună la punct. Se îmbrăcase într-o rochie neagră, scurtă, peste care pusese o pelerină ciclam cu guler de blană neagră, iar pe mâna dreaptă purta același inel.
După un timp, el s-a ridicat. Era ca și cum nu veniseră împreună – doi străini ce nimeriseră din întâmplare acolo, pe aceeași bancă. Legătura ce păruse să se lege între ei dispăruse. Ea privea în continuare în față, fără să-l vadă. Arăta aproape ca o statuie – încremenită. Chiar nu mai respira. Nimic nu i se clintea pe față, iar el nu știa ce să facă. I-ar fi vorbit, dar, în același timp, ar fi vrut să nu o deranjeze.
Prin dreapta a trecut un grup de excursioniști. Între ei, ghidul, o femeie scundă, îmbrăcată cu o scurtă portocalie, le vorbea în engleză, arătându-le cu degetul în sus. S-a grăbit să-i ajungă din urmă și, urmărindu-i degetul, a descoperit subiectul discuției: vitraliile. Seducătoare. Mustind de culoare. Lăsând lumina să intre atât cât să le facă să fie pline de viață. Lumina le dădea viață. Urmărindu-le, înțelegeai povestea și, dacă chiar nu o știai, ți-o spuneau ele. Personajele erau acolo, le recunoșteai, în culori vii. Iisus, Fecioara, Crucea, apostolii, roșu, albastru, verde, ciclam, figuri cunoscute, femei, bărbați, din nou ciclam…
S-a oprit din plimbare. Îl durea ceafa de cât stătuse cu capul pe spate, dar tot nu a renunțat. Ceva era ciudat. S-a întors câțiva pași. Un gând… Într-un vitraliu… da, era o haină ciclam. În grupul din dreapta… parcă era ea. Și totuși, nu se mișcase. Tot statuie. S-a uitat din nou la vitralii, iar în grupul următor… imposibil! Într-un alt vitraliu i-a văzut, iarăși, pelerina. Ciclam. Cine mai putea să fie îmbrăcată așa? Era, cu siguranță, o femeie îmbrăcată cu o pelerină ciclam! Dar… cum?! Bucata de sticlă era departe, dar ar fi putut jura că… acolo, deasupra, era ea, zâmbind. Îi zâmbea chiar lui. Printre cei ce-l aclamau pe Iisus era ea! Bănuitor, s-a dus mai departe. Acolo nu era, dar între cei ce plângeau pe dealul Golgotei, sigur vedea, din nou, haina ei. Cum era cu putință?! În fiecare vitraliu o vedea… peste puteri!
A dat ocol unei coloane și s-a uitat în sală. Pe un rând de bănci, acolo unde o lăsase, era doamna Eleonora: nemișcată, privind undeva, în față. Nici nu-i remarcase plecarea.
S-a uitat încă o dată la ultimul vitraliu și s-a dus lângă doamna Eleonora. Tot nu-i venea să creadă și-ar fi dorit să afle, să o întrebe. Ea nu a schițat nici un gest, deși el s-a așezat cu zgomot. Sunt atâtea lucruri extraordinare pe-aici, a zis, și nu-i nimeni să le explice. Nu a primit nici un răspuns. A continuat să stea și el, nemișcat, un timp.
Brusc, doamna Eleonora a spus că trecutul s-a dus. Se întorsese spre el și zâmbea din nou, la fel de incert. Nu cred că-i foarte sănătos să ne lăsăm furați de amintiri, a spus. Vorbeați mai devreme, domnule Ionescu, despre posibilități și șansa lor de-a se împlini. Întocmai, doamnă. Ei, bine, după răcoarea acestor ziduri ar fi binevenită o ceașcă de cafea fierbinte. Da, doamna Eleonora, eu am promis… O, nu, domnule Ionescu, nu aici vom savura un espresso. Pot să vă conduc eu? Cu cea mai mare plăcere, doamnă! Atunci mă veți lăsa să vă prind brațul, iar apoi vom fi Dan și Eleonora. De acord.
Au coborât în stația de metrou, iar Eleonora l-a purtat prin pasaje pline de lumină și reclame, dintr-un tren în altul. Habar nu avea unde îl duce, nu putea să se dezmeticească, să fie atent pe unde merge, la numele stațiilor. Nu erau foarte mulți călători în trenuri și nimeni nu-i privea, ca și cum nici nu ar fi existat, ca și cum nu erau și ei pe acolo. Se țineau de aceeași bară sau se așezau pe scaune alăturate, și au remarcat că se atingeau, că degetele li se atingeau, să palmele li se atingeau, genunchii se atingeau. Eleonora nu părea să fie conștientă de intimitatea ce se năștea între ei, iar el nu știa ce să facă. De câteva ori a vrut să-și tragă mâna, dar i s-a părut o impolitețe, apoi a început să-i placă. Când au ieșit la suprafață, Eleonora și-a pus brațul după al lui și l-a condus către o vitrină luminată. Aici, a spus, e un loc în care se poate evada oricând.
Era o cafenea mai mult decât mică. Patru măsuțe negre, rotunde, pe lângă care erau așezate câte patru fotolii. Pe fiecare masă – o crizantemă albă într-o vază albă. Lumina difuză deconspira pereții albi și lungile draperii negre ce ascundeau colțurile încăperii. Eleonora s-a așezat și i-a făcut semn către fotoliul alăturat, apoi a cerut, în italiană, două cafele espresso băiatului ivit de nicăieri. De cum a plecat acesta a pornit muzica. Fusese liniște când intraseră, iar acum se auzea un cântec. Ciao, ciao. Cuvintele unei femei în prag de plecare. Eleonora a spus ceva, dar nu a înțeles. S-a aplecat, sprijinindu-se de fotoliul ei. Și-au amintit, a spus ea. Cine? a întrebat-o. Nimeni, a spus și l-a privit în ochi. Dane, cum îți place seara în Milano? E interesantă, a răspuns cu primul cuvânt ce i-a venit în minte. Numai atât?! s-a mirat ea. Doar interesantă? Da, dar numai pentru că abia a început. Eleonora a zâmbit. Aha, e un punct de vedere, a zis și a ridicat ceașca. Dacă ar fi să fim corecți, a mai spus, acum ar trebui să toastăm, deși nu știu dacă e în regulă cu aceste cești. Când vrem și dacă vrem, a spus Dan, orice poate fi pahar cu șampanie. Așa e, i-a dat ea dreptate. Atunci, îți zic eu bun venit la Milano. Iar eu spun bun găsit. Au ciocnit ceștile, râzând. Până acum, e frumos, a mai spus Dan. Atunci trebuie s-o facem mai frumoasă, a spus Eleonora și s-a ridicat. Mergem mai departe. Unde? a întrebat-o, însă ea nu a răspuns. A lăsat o hârtie pe masă și a ieșit în stradă. Vino, Dane, îți arăt acum orașul noaptea. L-a prins de mână. Degetele ei erau subțiri și moi.
Există o viață a zilei și o viață a nopții, a spus Eleonora, în timp ce mergeau pe străzi. Ziua este a exteriorului, a exuberanței, pe când noaptea este specifică adâncimilor, trupului sau sufletului. Fiecare e frumoasă în felul ei și-i bine să nu le amesteci, să le cunoști puterea pentru a le folosi în interesul tău. Și-i indicat să nu fii singur. L-a strâns de mână când a spus asta. Da, domnule Ionescu, niciodată lucrurile nu sunt la locul lor când ești singur. Și toate se pun în ordine când ai pe cineva, a continuat Dan. Exact, cineva care e cu tine sau cineva care te așteaptă acasă. E bună orice variantă, i-a dat încă o dată dreptate, apoi a vrut s-o întrebe dacă pe ea o așteaptă cineva. S-a răzgândit, pentru că palma ei îl strângea prea tare.
Nu știa pe unde merg, încotro se îndreaptă. Privea doar străzile și luminile vitrinelor, oamenii care treceau pe lângă ei, ignorându-i, mașinile, tramvaiele gonind cu scrâșnete pe linie. Eleonora se apropiase, uneori chiar punea capul pe umărul lui și se lipea de el. Degetele li se împletiseră de mult. Într-o intersecție, la colțul străzii, l-a întors către ea. Privindu-l în ochi, și-a apropiat fața și i-a atins buzele. Lumina roșie a semaforului i-a făcut ochii să-i strălucească. Albaștri sau, deja, violeți. Și buzele moi. Du-mă, a șoptit. Unde? a întrebat-o. La hotel… la hotelul tău. Vreau să fim numai noi.
Au coborât în grabă la metrou. Luminile îi deranjau. Ea stătea numai cu capul pe umărul lui și-n cea mai mare parte a timpului cu ochii închiși. El tăcea, nu numai pentru că nu știa ce ar fi putut spune, ci și de teamă că ar putea distruge tot. Avea impresia că între ei a apărut ceva, un mediu propice comunicării fără vorbe, parcă se înțelegeau la alte niveluri, nu mai aveau nevoie de sunete articulate, mințile, gândurile, comunicau direct, fără mijlocitori, iar el era obligat să se poarte cu grijă, să nu strice nimic, să nu întrerupă mesajele. Îi sprijinea capul cât au stat în metrou, pe urmă a luat-o, protector, de umeri în drumul spre hotel.
Au intrat, iar ea i-a zis să nu aprindă lumina. E mai bine așa, a spus și s-a așezat pe un fotoliu. El a intrat în baie și a deschis robinetul de apă caldă. Liniștea din cameră striga. Câteva clipe a înțepenit în mijlocul holului, privind-o pe Eleonora, indecis, pe urmă s-a dus la frigider și a scos o sticlă. A pus-o jos, lângă cada plină pe jumătate. Din cameră a început să se audă muzică. Același cântec. Ciao, ciao. Aceeași femeie care-și lua rămas bun, cu tot atâta încredere în ceea ce va urma. Când s-a întors, două brațe l-au prins de mijloc. Să nu vorbești, i-a șoptit Eleonora. Vino cu mine. Așa i-a spus, vino cu mine, și l-a tras după ea. Când l-a îmbrățișat, a simțit-o goală.
Au intrat amândoi în apa caldă, iar Eleonora a spus că e momentul să deschidă sticla. Nu ai pus-o acolo de decor, a zis, nu? Au râs, apoi, când au ciocnit, ea l-a privit insistent în ochi. Cineva trebuia să-ți ureze bun venit, a spus. Faptul că sunt eu aceea poate fi, foarte ușor, considerată o întâmplare. El nu a știut ce ar putea spune. Semiîntunericul ștergea culorile, dar aproape i-a simțit buzele roșii umezindu-se din băutura gustată și-atunci a dorit-o. A întins mâna și a pus paharul pe gresie, șoptind, în gând, bun găsit. Ea nu l-a auzit, nu-i putea auzi gândurile, numai pe unele le putea ghici, așa că s-a lăsat furată și purtată de tocmai acela gânduri. Le-a acceptat nu numai cu liniște, ci chiar cu o urmă de bucurie, iar gândurile au dus-o, despletită, pe pernă și, goală, pe pat. Acolo a fost cotropită de bărbat, de săruturile lui, de buzele lui, ca, până la urmă, să se uite de tot, să-și uite propriile gânduri, să le accepte numai pe-ale lui, într-un abandon extrem, finalizat în bucurie cu capul pe umărul lui și mâna pe piept. Dormind așa, au neglijat timpul și trecerea lui, dar el, într-un moment i-a dat drumul de mână Eleonorei. S-a răsucit în somn, poate o visa tocmai pe ea, nici chiar el nu ar mai fi știut, și i-a lăsat palma liberă. Și nici nu a văzut-o cum ea s-a ridicat și l-a privit.

Trupul lui era relaxat, pe cearșaful alb, cu mâna stângă întinsă pe locul unde stătuse ea. În cameră era liniște, iar prin geamuri pătrundea zgomotul orașului devenind tot mai puternic. Bărbatul a clipit de câteva ori și a mișcat degetele, pe urmă a ridicat capul, dar nu a văzut pe nimeni. A sărit din pat. Pe jos, erau împrăștiate, hainele lui și un prosop mare, alb. Eleonora?
Nu i-a răspuns nimeni. A deschis larg geamul, apoi s-a dus în baie. Lumina albă, de neon, i-a arătat o baie impecabilă. Nici urmă de sticlă, pahare, spumă. Prosoapele erau împăturite, la locul lor. În telefon, ultimul apel era către țară, iar agenda nu avea nici un contact cu numele Eleonora. Și-a căutat în toate buzunarele, dar nu a reușit să-i găsească acea carte de vizită ce i-o dăduse la sosire. Numele hotelului pe care ea i-l spusese îi era imposibil să și-l amintească. Ce știa mai mult?!
(Marius Iorga)