Cenaclul Columna Târgu-Jiu

Acasă » istorie » Cenaclul „Columna” și profesorul Titu Rădoi sub dictatura comunistă

Cenaclul „Columna” și profesorul Titu Rădoi sub dictatura comunistă

I

Apariția Cenaclului „Columna” a însemnat debutul revenirii la normalitate în cultura gorjeană, în timpul comunismului, atât sub aspectul creației, cât și al criticii literare. Însemnătatea cenaclului și a producțiilor sale, precum și munca profesionistă și curajoasă a mentorului său, profesorul Titu Rădoi, nu pot fi apreciate la justa lor valoare, dacă nu se înțelege momentul istoric în care a apărut și a funcționat acest for cultural. Din acest motiv, voi face un preambul istoric, reamintind caracteristicile perioadei comuniste în care cenaclul activa, pe care-l cred necesar nu numai pentru înțelegerea adecvată a acestui fenomen literar, dar și pentru tineri (care nu cunosc ce s-a întâmplat înainte de nașterea lor sau pur și simplu refuză să creadă anomaliile la care cetățenii acestei țări se adaptaseră) și pentru nostalgicii comunismului, care au tendința să idealizeze perioada în care au trăit. Așadar, aș vrea să atrag atenția nu numai asupra capacității profesorului de a aduna valorile și de a le mobiliza, ci și asupra modului în care a creat o adevărată rezistență prin cultură, în acei ani de dictatură comunistă atroce. Efortul său uriaș, eroic chiar, avea loc în condiții istorice excepționale, când cultura era puternic marcată de ideologia comunistă.

Comunismul, realismul socialist și cenzura
Comunismul din România s-a instaurat sub presiunea armatei sovietice, împotriva doleanțelor și a aspirațiilor poporului român, într-un anumit context geopolitic (finalul celui de-al Doilea Război Mondial). Tot prin represiune s-a menținut și regimul respectiv. Este notabil faptul că, începând cu 12 septembrie 1944, presa a devenit subordonată reprezentanților URSS. După război, comunismul s-a instalat progresiv, trecând printr-o perioadă de tranziție care s-a încheiat prin abdicarea forțată a regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. La 13 aprilie 1948 s-a adoptat Constituția Republicii Populare Române – elaborate după modelul sovietic al Constituției URSS din 1936 – care anula Constituția Regatului României din 1938. Noua ordine constituțională va dura până la 22 decembrie 1989 și a permis aplicarea în viața politică românească a doctrinei și ideologiei comuniste. Odată cu noua Constituție, se acapara în totalitate puterea și se anula pluralismul politic, ca și numeroase drepturi și libertăți cetățenești. Măsurile luate prin aceasta „au avut efecte nocive asupra climatului cultural român, au distrus elita intelectuală, trecându-se la reprimarea violentă a oricărei poziții ce contravenea reglementărilor «constituţiale». Agresivitatea măsurilor luate ajunge chiar până la exterminarea fizică, în închisori şi lagăre, atât a vechilor reprezentanți ai clasei politice, cât şi a oricărui individ care era oponent al puterii conducătoare” (1).
Intrarea României (ca și altor țări din sud-estul și centrul Europei) în sfera de influență a Uniunii Sovietice, a transformat-o într-un stat satelit care preia modelul Moscovei, sub aspectul vieții politice, economice și culturale. Și aici s-a aplicat realismul socialist, care era, în fapt, o distorsionare a realității, ce va subordona arta și o va transforma în aparat de propagandă, adaptat la doctrina și interesele partidului. Astfel, realismul socialist în literatura română din anii comunismului (analizat aprofundat și cu claritate de Nicolae Manolescu; 2) trebuie înțeles plecând de la sursa sovietică a acestei ideologii, deoarece el a fost un concept importat și pus în practică, la scară largă, în România, după anul 1948. Termenul a fost folosit pentru prima oară în discursul lui Ivan Gronski, directorul Izvestiei, și reprodus apoi în Literaturnaia Gazeta: „Metoda de bază a literaturii sovietice este, așadar, aceea a realismului socialist”. Această formulă va fi reluată în Statutul noii Uniuni a Scriitorilor Sovietici din anul 1934. Anatol Lunacearski (un „guru” al mai tinerilor ideologi ai vremii) face o distincție netă între realismul socialist de cel burghez, primul fiind revoluționar, pasionat, combativ, romantic, orientat împotriva vechilor mentalități, un instrument al partidului ce formează concepții ale oamenilor, îndreptat spre comunism ca scop final. Așadar, „real” era doar ceea ce era în conformitate cu viziunea partidului unic conducător. Andrei Jdanov, propagandist sovietic ce juca rolul de legătură între Stalin și scriitori (cărora li se interzicea să scrie în afara normelor), reia teza, considerând realismul socialist drept revoluționar și un instrument în mâinile partidului. Astfel, operele artistice trebuie destinate maselor populare, pentru a le educa în spirit comunist. O caracteristică a realismului socialist „este așa numitul «erou pozitiv», care, prin comportamentul său, trebuie să fie modelul «omului de tip nou», cetățeanului societății comuniste” (3).
Această metamorfoză culturală sub influența noii ideologii a fost însoțită de o cenzură severă; scriitorii și artiști care nu aderau la noile norme erau puternic persecutați (adesea eliminați fizic), fiind considerați „sabotori” sau „dușmani ai poporului” (ca excepționalul poet rus marxist Vladimir Maiakovski). Nicolae Manolescu apreciază că, în plan românesc, după abdicarea forțată a Regelui Mihai, „nu mai e loc decât pentru certitudini. Toate îndoielile creatoare dispar. Ca și instituțiile culturale burgheze. Partidul-stat dirijează întreaga viață socială, politică și economică. Religia, morala și cultura sunt aservite ideologic și practic intereselor regimului comunist. În limbajul de astăzi am putea considera acest regim unul fundamentalist, cu precizarea că religia pe care se bazează este una laică: o ideologie politică. E. Negrici a vorbit, în cărțile lui, despre «poezia unei religii politice». Expresia se poate generaliza: toată cultura reflectă o religie politică […] Regimurile comuniste sunt singurele cu adevărat totalitare. Instrumentul principal a fost, în cultură, cenzura, ca formă de opresiune […] Doar regimurile comuniste au inventat un aparat specializat. Și încă în stare de o cenzură totală: aplicată asupra tuturor domeniilor, preventiv sau ulterior, în informație, creație etc., ca și în difuzarea și interpretarea lor, la toate nivelele, tematic, ideatic, stilistic, făcând din recomandare obligație, interzicând, amputând sau completând textele, exercitând cel mai eficient cu putință control asupra opiniei publice și private. Nimic asemănător în toată istoria. Cenzura comunistă a fost o veritabilă industrie de control, aservire și manipulare a ideilor oamenilor” (4).
Gradul de desfigurare a culturii naționale (și a omului în general, deoarece noua ideologie avea tendința să impună un anumit automatism persoanei, transformată într-un „om-mașină” care să gândească doar „rațional”, fără instinct, dorințe, pasiuni, credință) a atins un nivel alarmant începând cu 1948, „un an de răscruce, când începe o represiune sălbatică faţă de reprezentanţii elitei intelectuale, în paralel cu un program de sovietizare a culturii […] Subordonarea faţă de modelul proletcultist, oferit de Uniunea Sovietică, a ajuns până la renunţarea la propria noastră identitate culturală. Pe această linie s-a ajuns chiar până la a defăima. Scriitorii români nu sunt publicaţi decât fragmentar, în urma unei severe trieri care, de multe ori, se solda cu amputarea unor capitole, paragrafe, sau versuri. În cele mai grave situaţii se putea ajunge până la interzicerea totală a unui autor, la sancţionarea acestuia pentru scrierile sale, prin trimiterea în închisori şi lagăre de muncă” (5).
Alinierea artiștilor la standardele socialiste s-a realizat, așadar, prin cenzură și persecuție. Artiștii trebuiau să se întoarcă, de-acuma cu fața la răsărit, pentru că numai de acolo venea „lumina”. După cum observa un analist, „dacă poeții interbelici au avut ca scop integrarea în formula occidentală, modernistă”, cei din „generația realismului socialist au voit, dimpotrivă, să desincronizeze poezia românească, impunându-i un regim prozodic vechi și sarcini propagandistice împovărătoare (6).
Începând cu același an 1948, „cenzura ideologică s-a instituționalizat, cu efecte asupra tuturor domeniilor de creaţie sau de activitate culturală. Au fost stabilite liste cu publicaţii, opere sau autori care pot vedea lumina tiparului şi liste cu publicaţii şi opere care trebuiau interzise, cu autori care trebuiau scoşi din circuitul public. Bibliotecile publice au fost epurate de lucrările interzise, dar au fost invadate de traduceri din literatura rusă, editurile şi ziarele au fost trecute sub un sever control ideologic, filmele ruseşti au invadat ecranele. Operele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin au fost traduse şi difuzate până la saturaţie” (7).
În structura acestei societăţi comuniste se creează un raport dialectic – și un „conflict”, conform viziunii lui Karl Marx – între două grupuri antinomice: intelectualii şi proletarii care reprezintă clasa socială conducătoare. Cum modelul prin excelență al intelectualului este scriitorul (ce proclamă libertatea de creație și de expresie – care era, în fapt, interzisă), el aparține astfel unei clase socio-profesionale dominate de forța proletariatului. Așadar, în contextul comunismului, intelectualul era receptat unanim, mai mult sau mai puţin explicit, ca un adversar politic: „Puterea comunistă a debutat şi s-a consolidat pretutindeni prin divorţul radical cu individul de valoare, în general, dar, mai cu seamă, cu intelectualii” (8). S-a constatat, de asemenea, că „ura împotriva intelectualilor şi a culturii, a fost mai adâncă şi mai durabilă decât ura faţă de clasele exploatatoare” (9), fapt ce s-a mai observat, pe alocuri, și, din timp în timp, și după Revoluția Română din 1989 (cel mai bun exemplu sunt mineriadele din anii ‘90). Intervalul temporar ce se referă la perioada anilor ’50 (în care unii critici includ și prima parte a deceniului următor), marcat de abuzurile autorităților staliniste, este supranumit şi „obsedantul deceniu”. Privit în ansamblu se poate caracteriza ca fiind o perioadă de disoluţie a culturii române, sub influența ideologiei comuniste instituționalizate, ce conducea la manipulare și supunere. Perioada 1944-1963 este cunoscută în istoria literaturii române drept „perioada proletcultismului, când directivele politice practic au sufocat creaţia literară şi, în general, toată viaţa culturală. Aceasta a fost aservită unei aşa-zise ideologii a clasei muncitoare şi se vorbea de «dictatura proletariatului», dar în esenţă se vehiculau idei precum cultul lui Stalin, războiul rece, lupta antiimperialistă, lupta pentru pace, colectivizarea agriculturii, lupta de clasă etc. În această perioadă de tristă amintire pentru cultura românească au dispărut din librării, din biblioteci şi chiar din casele oamenilor operele unor autori consacraţi […] Pentru viaţa culturală şi pentru reprezentările ei de atunci, realitatea nu există decât ca să demonstreze adevărurile marxist-leniniste” (10).
O schimbare are loc după venirea lui Nicolae Ceaușescu la putere, atunci când este ales prim-secretar al PMR, pe 22 martie 1965. El a continuat linia de independență politică adoptată la începutul anilor ‘60 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, ceea ce îi atrage bunăvoința opiniei publice occidentale și a oficialilor din statele vestice, entuziasmați de breșa realizată astfel în lagărul socialist. În noile condiții, organismul cenzurii pierde din agresivitate, dar continuă să existe sub forma unor măsuri preventive: „Cenzura existentă funcţiona tot pe baza normelor de Caiete de sarcini. De data aceasta lipseau însă limitele pană la care se putea merge cu aprecierile despre un eveniment istoric, despre o personalitate care înainte fusese trecută la capitolul interzişi” (11).

NOTE
1. Dragomir, MariusSecuritatea și cenzura. Cum a acționat Securitatea din România în cazul scriitorilor disidenți (1964-1989), Biblio Rev, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Cluj-Napoca, https://www.bcucluj.ro/bibliorev/arhiva/nr21/diverse2.html
2. Manolescu, NicolaeUn lustru de tranziție. Realismul-socialist; în Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Paralela 45, Pitești, 2008, p.885.
3. Mazerschi, Sergiu, Georgian, Realism, neorealism, realismul continuu, https://www.uad.ro/Public/Docs/05%20PROGRAME%20DE%20STUDII/03%20Doctorat/Rezumate%20romana/Mazerschi%20Sergiu%20%20Georgian%20ro.pdf
4. Manolescu, Nicolae, op. cit, pp.889-890.
5. Georgiu, GrigoreIstoria culturii române moderne, Editura Comunicare.ro, pp.374-375, Bucureşti, 2002.
6. Perian, GheorgheRealismul socialist – o temă de predilecție a criticii literare contemporane (6), Vatra, Târgu Mureș, 13 sept. 2015, https://revistavatra.org/2015/09/13/realismul-socialist-o-tema-de-predilectie-a-criticii-literare-contemporane-6/
7. Georgiu, Grigore, Op. cit.
8. Niţescu, M.Sub zodia proletcultismului, Editura Humanitas, p. 357, Bucureşti, 1995.
9. Ibidem.
10. Deheleanu, AdrianIstoria vieţii culturale şi literare în România comunistă, Analele Aradului, pp.517-542, pdf,https://www.ccja.ro/ccja/analelearadului/pdf/037_Adrian_Deheleanu_Istoria_vietii_culturale.pdf.
11. Ibidem.

II

În linii mari, cenzura din anii ‘60 a fost mai permisivă decât cea din anii ‘50, iar această slabă liberalizare va permite revalorificarea unei parți a culturii trecute anterior sub obroc. Așa se explică și faptul că, pe acest fundal de vagă libertate, ia naştere o nouă generaţie artistică, nu numai în literatură (Marin Preda, Nichita Stănescu, Augustin Buzura, Ana Blandiana, Theodor Mazilu), dar și în teatru, artele plastice, muzică etc. Se apreciază că perioada 1965-1971 a fost cea mai permisivă din 1945 și până în 1989, dar ea nu trebuie idealizată deoarece, după 1965, Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor a fost transformată în Consiliu de Stat al Presei și Tipăriturilor, care a devenit noua instituție a cenzurii, un filtru ideologic pentru cărţi, reviste, ziare, radio, televiziune, cinematografie, teatru, concerte etc. Reinventarea cenzurii din 1966 a dus la o generalizare a acesteia, scriitorii fie supunându-se ei (fiind mai mult sau mai puțin servili, unii dintre ei chiar proslăvind regimul), fie adoptând opoziția. Dizidenții puteau fi însă acuzați că nu respectă Constituția Republicii Socialiste România din 1965, în care, la art. 29, scria: „libertatea cuvântului, presei, întrunirilor … nu pot fi folosite în scopuri potrivnice orânduirii socialiste şi intereselor celor ce muncesc” (așadar era vorba despre o liberate parțială). Dar, în fapt, Ceaușescu cerea, din prisma naționalism-comunismului său organic, mai mult decât atât: scriitorii (și artiștii plastici) trebuiau să înfățișeze în literatură (şi în arta plastică) „eroul socialist” învingător. Astfel, mai mulți scriitori au sprijinit ideologia respectivă, din convingere sau datorită unor avantaje. În anul 1971 s-a înființat Consiliul Culturii și Educației Socialiste. CCES a fost un organ de partid și de stat, aflat sub conducerea nemijlocită a Comitetului Central al Partidului Comunist Român și a Consiliului de Miniștri, cu scopul de a asigura înfăptuirea politicii partidului și statului în domeniul culturii și al educației socialiste, de a conduce și a îndruma întreaga activitate cultural-educativă desfășurată în Republica Socialistă România. În același an se înființează Comisia de Propagandă şi Comisia de Presă şi Cultură din structura Comitetului Central al P.C.R., cu scopul de a controla publicaţiile prin noi măsuri. Instituţia a fost desființată în 1977 (de dragul imaginii externe la care ţinea Ceauşescu), dar „angajaţii” ei își vor continua activitatea, „fiind infiltrați în redacţiile ziarelor, la edituri şi tipografii, în instituţiile de presă şi în universităţi” (12).
Cultura era direcționată acum pentru a proslăvi personajele istorice ale românilor, folclorul, realizările societăţii socialiste şi pentru a alimenta permanent cultul personalității lui Ceaușescu. Cenzura de Stat se desființează în 1977, dar funcțiile acesteia sunt preluate de CCES (în redacții existau însă cenzori „semioficiali”). Securitatea a preluat apoi sarcinile instituţiei cenzurii și a avut loc transformarea unor cenzori în securiști: „scriitorilor li se întocmeau «fişe personale», «planuri de neutralizare a activităţii ostile», erau urmăriți, ameninţati, arestaţi, torturaţi, iar dacă înainte de 1977 aveau de suferit operele acestor scriitori disidenţi, de acum se mergea până la eliminarea fizică a celor ce nu se supuneau ideologiei partidului” (13). Este, astfel, evident rolul Securității de a supraveghea şi de a dirija viaţa culturală din România. Ia proporții, de atunci, și fenomenul autocenzurii, care, adesea, a fost la fel de eficient ca cel al cenzurii oficiale anterioare. În anii ‘80 exista în lumea culturală românească (și poate, cu predilecție în cea literară) o stare caracterizată de lipsă de sens și de speranță, de teamă, descurajare, demoralizare și permanent disconfort psihologic, altfel spus o atmosferă de „marasm” (presupun că una dintre cauzele ei majore era și imposibilitatea de a spune adevărul fățiș, datorită riscurilor foarte mari la care te expuneai). Nicolae Manolescu consideră că în România „se poate lesne observa în evoluția cenzurii comuniste evaporarea treptată a temeiului ideologic inițial. Există două epoci distincte, sub acest raport. Vreme de un deceniu și jumătate, după 1949, a funcționat o cenzură ideologică strictă și conformă nomenclatorului marxist-leninist de idei și valori. Această ideologie pornea din materialismul dialectic marxist, îmbogățit cu achizițiile leniniste despre revoluție și stat, și cu cele staliniste despre internaționalismul proletar […] După un scurt interval de relaxare, între 1965 și 1971, mai degrabă în contextul trecerii ștafetei politice pe plan intern de la o generație la alta decât ca urmare a destalinizării inițiate de Hrușciov în întreg lagărul estic, cenzura ultimilor două decenii de comunism românesc se vede lipsită tocmai de criteriul dogmatic. Când național-comunismul a înlocuit sovietismul, cenzurii i-a fugit pământul de sub picioare. Național-comunismul n-a mai avut (nu putea avea!) un set riguros de principii, adică o dogmă comparabilă cu aceea marxist-leninistă, era contradictoriu în esență și ambiguu în formulări. Cenzura de după 1971 nici n-a mai vizat în mod sistematic și neechivoc ideile și conținuturile, ci, mai curând, accidental și confuz, exprimările, cuvintele, imaginile. Dacă exceptăm ateismul și pudibonderia etică, nu-i mai rămân cenzurii din epoca lui Ceaușescu în comun cu aceea din epoca lui Dej decât o jumătate de duzină de clișee devalorizate de inflația ideologică. Trebuie spus însă neted că din cele două cenzuri au rezultat două literaturi: una realist-socialistă, deplin aservită, conformistă și aproape nulă ca valoare artistică, creatoare doar în planul falsificării realității și istoriei, și una tolerată, mai puțin de voie, cât de nevoie, adesea valoroasă artistic, destul de critică la adresa realităților. Pe cea dintâi, riguroasa cenzură ideologică a anilor ’50 a silit-o să fie un instrument în mâna puterii politice, fără personalitate și relief artistic, demagogică sau de-a binelea mincinoasă. Excepțiile, foarte puține, confirmă regula. Cea de-a doua este și ea rodul cenzurii, dar nu în mod pasiv, ca urmare a îngăduinței mai mari sau a diminuării dogmatismului. E vorba mai curând de o literatură care a găsit mijloacele potrivite de a contracara cenzura” (14).
Dacă soarta primului tip de literatură este destul de clară, nu se știe cum va fi, însă, receptată cea de-a doua (cea „evazionistă”), din deceniile 7-9 ale secolului XX, care pare să fie un „gen literar nou”, în sensul că folosește forme de expresie „noi, cele mai multe de tip indirect și insidios, cum ar fi aluzia, intertextul, sugestia, alegoria esopică, parabola, precum și unor noi moduri de lectură […] numai citită într-un anumit cod de către cititorul contemporan, ea își dezvăluia pe de-a-ntregul înțelesul. E o întrebare ce se va alege de toată această literatură, când va dispărea cititorul ei avizat din anii ‘60-80” (15).

Cenaclul „Columna” și mentorul său: profesorul Titu Rădoi
În contextul istoric extrem de dur, politic și cultural, din timpul comunismului, ale cărui caracteristici le-am descris anterior, a funcționat Cenaclul „Columna”, activitatea acestuia fiind condusă de mentorul său, profesorul Titu Rădoi. Se spune că un precedent al cenaclului a fost creat de profesorul Fometescu (cadru didactic la Școala Generală nr. 5, actuala Școală Gimnazială „Voievod Litovoi”), ce a realizat primele întruniri ale oamenilor de litere din Târgu-Jiu, în anii comunismului. Era cunoscut pentru exigența lui exemplară, din moment ce profesori și scriitori din timpul lui se atenționau în acest fel: „Dacă te duci la el cu versuri naive, îți va spune: «La coș cu ele»! Habar n-ai cine este. Nu știi ce valoare are acest om și cum te va judeca” (16).
Un alt nume cu greutate în învățământul gorjean a fost Stelian Ste. (Bică) Sterescu, ilustru profesor de limba română la Liceul Tudor Vladimirescu (actual colegiu național). Acesta avea activitate literară încă din perioada interbelică (proză și poezie) și a fost un important formator de oameni de litere și profesori de elită, care, la rândul lor, au devenit slujitori de conștiință ai catedrei și au influențat mai multe promoții de elevi (vezi monografia dedicată profesorului; 17). Stelian Sterescu obișnuia să spună că „Activitatea literară a Târgu-Jiului a început cu Fometescu”, iar pe Titu Rădoi îl numea „Spiritus rector”, pentru a sublinia meritele și prestigiul acestuia (18).
Înainte de a prezenta aspecte din activitatea cenaclului, din perioada 1966-1977, pe baza mărturiilor unor membri activi ai săi, se cuvine să evidențiez personalitatea și activitatea mentorului său, profesorul Titu Rădoi. Acesta nu era gorjean de origine, ci ardelean (prin mama sa, care era din Cetan), născut la 29 iunie 1932, în satul Cetan, comuna Vad, din judeţul Cluj (ambii părinţi, Jean și Aurelia, erau cadre didactice). Școlile primară şi generală le-a urmat în satul natal, iar pe cea din urmă a continuat-o în satul Câmpofeni, din județul Gorj. A continuat apoi studiile la Liceul „Tudor Vladimirescu“ din Târgu-Jiu şi la Liceul „Andrei Mureşan“ din Dej. Ca student al Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj (1950-1954), a fost membru al Cenaclului și al trupei de artişti amatori din cadrul universității și al Cenaclului literar al revistei clujene „Almanahul literar“ al Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (care, în acea vreme, era puternic marcată de proletcultism). În 1954 devine profesor de limba română în Gorj, la școala generală din Stăneşti, iar în următorii doi ani la Arcani (comuna natală a tatălui său), unde a avut funcția de director, a înființat şi a condus formaţii artistice și a susținut constituirea Cooperativei de credit „Jaleşul“ (19).
Între anii 1956 și 1973 este profesor de literatura română la Liceul „Tudor Vladimirescu“, iar după 1973 (și până la pensionarea și retragerea sa în Câmpofeni, la casa părintească) la Liceul de Chimie Industrială Târgu-Jiu (actualul Colegiu Tehnic „General Gheorghe Magheru”), unde îndeplinește și funcția de director. Titu Rădoi s-a făcut cunoscut printr-o activitate culturală diversă, caracterizată de profesionalism și abnegație, care l-a propulsat adesea la vârf, devenind preşedintele Societăţii culturale „Lumina Cetanului“ (1947-1949), secretarul și apoi președintele Cenaclului literar „Columna“ (începând cu anul 1962), rector al Universității cultural-ştiinţifice a municipiului Târgu-Jiu (în anul 1975) și preşedintele Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“. A fost implicat și în politică: în mod democratic a fost ales membru al Consiliului Judeţean Provizoriu al Frontului Salvării Naţionale şi membru al Biroului Executiv al Consiliului Judeţean Provizoriu al F.S.N. (la 30 decembrie 1989). În martie 1990, el a fost printre iniţiatorii Partidului Social Democrat Român. Titu Rădoi şi-a început activitatea publicistică în anul 1962, la ziarul clujean „Făclia“, iar apoi a colaborat la alte publicaţii gorjene şi naţionale: „Steagul nostru“, „Gazeta Gorjului“, „Scânteia“, „Scânteia tineretului“, „Ramuri“, „Flacăra“, „Tribuna“, „Steaua“, „Gorjeanul“, „Brâncuşi“ ş.a. A editat revista şcolară gorjeană „Jiul literar-ştiinţific“ și „Gorjul literar“, prima antologie de literatură gorjeană (ambele în anul 1969). Imediat după Revoluție, în primăvara lui 1990, au apărut primul număr al revistei „Columna“ a Fundaţiei „Constantin Brâncuşi“ (în luna martie) și primul număr al săptămânalului „Curierul Dreptăţii Sociale“ al Partidului Social Democrat Român (în aprilie), unde el era redactor-şef (20).
A publicat mai multe cărți, de documentaristică și beletristică: „Târgu Jiu – schiţă monografică“ (lucrare colectivă apărută sub conducerea sa în anul 1969), „Columnele prezentului“ (volum constituit din reportaje despre oameni și locuri din Gorj, în 1981), „Alexandru Ştefulescu. Epoca, omul, opera“ (o monografie dedicată istoricului Alexandru Ştefulescu, din anul 1995) și „Cântec mare de petrecut“ (roman, 1996). Pe lângă inițiativele sale didactice şi culturale, Titu Rădoi a manifestat și pasiunea pentru teatru, jucând încă din copilărie primele roluri, pe când era elev la Câmpofeni, iar apoi, ca student, la Cluj. Șansa de a activa creator și în acest domeniu artistic a apărut o dată cu înființarea Teatrului Popular din Târgu-Jiu, când a devenit primul său regizor punând în scenă mai multe piese din repertoriul naţional: „Nota zero la purtare“, „Ultima etapă“, „Adam şi Eva“, „Trei crai de la răsărit“ ş.a. Titu Rădoi a avut și o viață de familie reușită. A fost căsătorit cu profesoara Paraschiva Bâcoi și au avut doi copii: Augustin (astăzi economist) şi Ana (profesoară de matematică). Un rol major pe care l-a avut această personalitate plurivalentă a învățământului și a culturii gorjene a fost acela de a descoperi, forma și promova tineri autori, mulți dintre ei devenind apoi profesori de marcă, scriitori și conducători ai unor instituții de cultură importante din Târgu-Jiu, care i-au rămas profund recunoscători. Pentru a se înțelege mai bine meritele și stilul profesorului Titu Rădoi, atât sub aspect didactic, cât și în ceea ce privește promovarea valorilor culturale românești autentice, multe din perioada interbelică (acestea „strecurându-se” printre constrângerile ideologice ale partidului comunist privind cultura), voi prezenta pe scurt activitatea sa, în corelație cu cea a Cenaclului „Columna”.
Într-un articol publicat în 1997, Titu Rădoi reconstituie începuturile activității sale cenacliste, afirmând că „În 1962, când a fost reorganizat, cenaclul și-a reluat activitatea doar cu doi-trei elevi și alți doi din vechiul cenaclu, ca, după zece, cincisprezece ani, să devină un cenaclu-matcă din care au roit alte cenacluri literare în oraș și județ, conduse de columniști. În câteva decenii de existență cenaclul s-a impus definitiv în conștiința publică, în peisajul cultural, ca o școală a muncii și a responsabilității în abordarea actului literar. Primenindu-se încontinuu prin atragerea de tineri îndrăgostiți de arta scrisului, cenaclul își asigură mereu sângele proaspăt necesar creșterii și continuității” (21).

NOTE
12.Ibidem.
13.Dragomir, Marius, op. cit.
14.Manolescu, Nicolae, op. cit., pp.890-891.
15.Ibidem, p.891.
16.Informație prof. Iancu Popescu.
17.Pătrașcu, Dumitru-Valentin, Pătrașcu, Daniela-LilianaDouă vieți dedicate învățământului românesc, Ed. Sitech, Craiova, 2013.
18. Ambele informații provin de la prof. Iancu Popescu.
19.Stoenescu, AuraTitu Rădoi, la 10 ani de la trecerea în neființă, Vertical, Târgu-Jiu, 15 dec. 2010.
20.Becherete, MariusDouă decenii de la trecerea în eternitate a magistrului Titu Rădoi, Universul Olteniei, 1 ianuarie 202 http://universulolteniei.ro/2020/01/01/doua-decenii-de-la-trecerea-in-eternitate-a-magistrului-titu-radoi/
21.Rădoi, TituCâteva cuvinte despre „Columna” și „columniști”, Caietele Columna, nr 6/ 1997, p3. Târgu-Jiu.

III

Profesorul își exprimă mândria că cenaclul „se prezintă astăzi, la peste patruzeci și cinci de ani de activitate aproape neîntreruptă, cu un palmares bogat și satisfacții pe măsură. În toți acești ani cenaclul a reușit prin acțiunile desfășurate să întrețină în acest colt străvechi de țară românească o atmosferă culturală vie, să alimenteze interesul pentru literatură, pentru artă, în general. Totodată cenacliștii s-au impus în peisajul literar, prin contribuții remarcabile în proză, poezie, eseistică și critică literară” (22).
El amintește aici și numele unor cenacliști, semnatari a numeroase cărți și articole în majoritatea revistelor din țară, începând cu 1970: A. Antonie, Sabin Velican, A. Frățilă, C. Uscătescu, N. Diaconu, I. Cănăvoiu, I. Popescu, Z. Cârlugea, A. Bădița, L. Tamaris, Sp. Popescu, S. Cosciud, I. Popescu Sohodol, St. Melancu, P. Popescu Gogan, Elena Deju, Mihaela Popescu, Al. Gregora, Lazăr Popescu, V. Barbu, Romeo Ionescu, I. Mocioi, I. Sanda, V. Ponea, Miron Dobroiu, I. Bușe, I. Cepoi, D. Fometescu. Această „explozie” de apariții editoriale semnate de gorjeni se explică „prin acumulările din anii anteriori, când cu mare greutate se răzbătea prin sita cenzurii” (23).
Membrii cenaclului, de profesii, vârste și structuri sufletești diferite, „și-au făcut din puținul timp liber dedicat muzelor, prilej de subtile și nobile satisfacții estetice și intelectuale. Creațiile lor sunt rodul căutării cuvântului «ce exprimă adevărul» și al unor lecturi bogate și variate. Ei s-au străduit să nu rămână în afara «timpului artistic», angajându-se într-un curajos efort de înnoire a modalităților de exprimare artistică. De aceea, pe lângă lecturile bogate, pe lângă lucrările susținute și dezbătute în cenaclu, vizând «experimentele» din literatura română și universală, au fost organizate întâlniri cu cenacluri din Cluj, Severin, Vâlcea, București și au fost invitați la Tg-Jiu scriitori cunoscuți, redactori de reviste și edituri. Așa au «crescut» în cenaclu, încetul cu încetul, scriitori și critici literari de prestigiu.
Discuțiile din cadrul ședințelor de lucru, serioase și obiective, în general, amatorismul și subiectivismul excesiv fiind dezavuate, i-au ajutat și ambiționat să-și lărgească orizontul de cunoaștere, le-au cultivat această stare de nemulțumire creatoare fără de care scriitorul e pândit de pericolul plafonării” (24).
Mai trebuie adăugat că la ședințele cenaclului participau și pasionați de artă, ele fiind încununate cu seri de muzică sau cu expoziții de pictură și sculptură. S-au organizat, de asemenea, „șezători” (în Tg-Jiu și în alte localități din Gorj), forme de manifestare în public care au contribuit la popularizarea creațiilor cenacliștilor, la formarea gustului artistic, la descoperirea și promovarea unor talente.
O perioadă mai puțin cunoscută din istoria cenaclului este cea a anilor ’60, pe care am încercat să o reconstitui, parțial, plecând de la mărturiile profesorului Iancu Popescu, membru activ al acestuia între anii 1966 și 1977, când a început o slăbire a cenzurii ideologice în plan cultural, dar care a lăsat loc autocenzurii, ce s-a dovedit uneori la fel de procustiană ca și prima. Astfel, profesorul își amintește că în acei ani, producțiile literare ale cenacliștilor erau strânse în „culegeri de texte”. La început, acestea erau profund marcate ideologic, datorită dictaturii comuniste, iar publicarea lor necesita bunul de tipar (se aplica ștampila cu „T-ul”), dat de Comitetul Orășenesc de Cultură Târgu-Jiu. Aprobarea respectivă nu era ușor de obținut, Titu Rădoi pledând de fiecare dată pentru publicarea unor texte, valoroase din punct de vedere literar, dar mai puțin conforme cu elogierea partidului sau a orânduirii comuniste. Cum acest deziderat era de prim ordin în toată țara, s-a ajuns astfel la promovarea națională a unei literaturi partinice, angajate în slujirea politicii Partidului Comunist. În Cenaclul „Columna”, atunci când se citea o poezie, de exemplu, membrii făceau aprecieri dacă există o „interpretare tematică”, adică dacă subiectul abordat este în acord cu ideologia vremii. Acest fapt s-a constatat din anii ’60 și până la încetarea obligativității „T-ului”, când N. Ceaușescu a desființat cenzura (care a reapărut sub forma autocenzurii). Oricum, în anul 1970, cenzura încă funcționa, din moment ce și Iancu Popescu (profesor la Liceul Economic din Târgu-Jiu), care era secretarul comitetului de redacție al revistei „Ecou”, trebuia să meargă la un reprezentant al comitetului orășenesc respectiv pentru a cere aprobarea („T-ul”) pentru tipărire.
Titu Rădoi era dezgustat de dictatura acerbă din acei ani (mult mai puternică decât în alte țări din blocul comunist: Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Republica Democrată Germană etc.), neplăcându-i deloc subordonarea față de organele politice. Nu avea însă cum să procedeze altfel și era auzit spunând adesea: „Iar mă duc cu manuscrisele. Cât de mult o să am de luptat ca să îmi fie aprobate” (25) (de către tov. Jianu și apoi de către tov. Tăierel, care refuzau uneori, în mod arbitrar, tipărirea unor texte, având scuza că și lor li se impuneau, în acest sens, anumite rigori emise de către organele de partid ierarhic superioare).
Rigorile cenzurii obligau la compromisuri (din simplul motiv că ele nu erau conforme cu principiile estetice) care mutilau potențialul creator al scriitorilor. Mulți au avut originalitate, dar atât cât li s-a îngăduit în climatul puternic ideologizat.
La început se publica proză, poezie, reportaj, dar apoi „Titu Rădoi a atras atenția că membrii cenaclului trebuiau să fie și interpreți de texte, id est critici.
Cu toate că lui i se spunea concret de către organele de partid cum să îndrume cenaclul în sensul amintit, el s-a preocupat, în primul rând, de calitatea literară a textelor. În cenaclu se analizau poezii, schițe, nuvele și romane pe diverse teme (cultură, învățământ, sănătate etc. datorită faptului că membrii săi aveau diverse meserii: profesori, ingineri, medici, economiști, bibliotecari, muncitori etc.) care nu coincideau decât parțial, cu cele date de partid” (26).
Uneori cenacliștii se contestau între ei, iar cei cu texte slabe din punct de vedere literar erau avertizați să le mai „șlefuiască” și apoi să revină. Toate acestea demonstrează rigoare în aprecierea creațiilor și o activitate de critică literară laborioasă.
Se putea spune, așadar, că „cenaclul devenise o întrunire de literați autentici cu spirit critic” (27).
Titu Rădoi emitea adesea puncte de vedere pozitive sau negative, el fiind primul care s-a afirmat în cadrul cenaclului în domeniul criticii literare. Dar a fost mai mult decât atât: „Titu Rădoi a fost mentorul cenacliștilor. El ne-a unit, ne-a ținut strânși unii lângă alții, ne-a îndrumat și ne-a determinat să fim interpreți de texte literare” (28).
Pe măsură ce rigorile cenzurii s-au atenuat, s-a permis includerea în scrierile cenacliștilor și a articolelor de critică literară, care au fost apoi integrate în culegeri de texte și publicate anual, sub denumirea de „Gorjul literar” (ca exemple de titluri: „Un moralist reflexiv: D.R. Popescu” în volumul 5 din 1977, „Un romancier liric: Vasile Băran” în volumul 6 din 1978).
Activitatea de publicistică literară (articole culturale, recenzii de carte etc.) a lui Titu Rădoi s-a extins la ziarul Gazeta Gorjului (29), fiind printre primii oameni de litere din Gorj colaboratori ai publicației comuniste, într-o perioadă în care subiectele principale erau din domeniul industriei, agriculturii și al realizărilor partidului. Progresiv, s-a făcut loc și culturii.
Trebuie specificat că toate dialogurile, dezbaterile, analizele și interpretările de texte din cadrul ședințelor Cenaclului Columna se regăseau în procese-verbale, prinse în registre, despre care nu știm unde s-ar afla (dispariția lor ar fi, evident, o mare pierdere).
În anii ’60, cenaclul se întrunea o dată pe săptămână la Biblioteca Județeană „Christian Tell” și uneori la Teatrul de vară. Dar adesea, mai mulți scriitori între care se legaseră prietenii strânse, se despărțeau cu greu după ședințe și își continuau apoi dezbaterile la restaurantul „Popasul pandurilor”, la o bere.
Nu poate fi un omagiu mai mare adus profesorului Titu Rădoi, decât mărturiile de recunoștință pe care foști cenacliști, deveniți apoi scriitori importanți și/sau șefi ai unor instituții culturale, i le-au adus de-a lungul timpului. Cu ocazia unei manifestări culturale comemorative (ținută la Biblioteca Județeană „Christian Tell”, în 2007) directorul Școlii Populare de Artă din Târgu-Jiu, regretatul Viorel Gârbaciu, făcea o declarație emoționantă în acest sens: „Nea Titu a făcut parte dintr-o generaţie care a lăsat urme pe care noi nu le vom putea lăsa, pentru că ne lipseşte bucuria de a te bucura de realizările celuilalt, ne lipseşte harul pe care îl avea magistrul Titu Rădoi, nu avem harul de a aduna oameni lângă noi. Nea Titu a fost singura şi cea mai importantă instituţie culturală din Gorj în perioada comunistă. Veneam spre dumnealui ca fluturii spre lumină. A fost omul care mi-a hotărât destinul şi toată viaţa mi-a fost model” (30).
Marian Negrescu, directorul de atunci al Teatrului Dramatic „Elvira Godeanu“ spunea și el că îi datorează foarte mult lui Titu Rădoi: „Mi-a fost profesor, diriginte, mentor, părinte. Pe magistrul Titu Rădoi îl aşez pe acelaşi palier cu părinţii mei, el m-a făcut ceea ce sunt astăzi. A fost cel care a propus şi a susţinut înfiinţarea teatrului din Târgu-Jiu.
A murit într-un secol (31) şi a fost îngropat în alt secol. Marelui om Titu Rădoi îi datorez în totalitate şi în exclusivitate cariera mea artistică” (32).
Ținând cont de calitățile umane și profesionale ale maestrului Titu Rădoi și mai ales de realizările sale culturale deosebite din perioada represiunii comuniste, consider că el a fost un model de intelectual român autentic, care a continuat tradiția maioresciană (din perioada junimistă) și pe cea lovinesciană (în care s-a încurajat modernismul urmând „legea sincronismului”) și în general tendințele de modernizare a limbii și a literaturii române. Prin activitatea cenaclului condus de acest personaj carismatic, cultura gorjeană a devenit sincronă cu procesul de modernizare a literaturii, care avea loc în România acelor ani, după „dispariția” (în fapt diminuarea) cenzurii.
Plecând de la rarisima înzestrare a unor semeni cu „harul de a aduna oameni” lângă ei în numele unei idei, pot spune că, din anii ‘50 și până în prezent, nu cunosc decât două personalități culturale „magnetice” care au reușit să devină adevărate centre de cristalizare pentru oameni de cultură valoroși, atrași intens de personalitatea și profesionalismul acestora: profesorul Titu Rădoi și scriitorul Valentin Tașcu (de al cărui nume se leagă înființarea Facultății de Artă din Târgu-Jiu, a Filialei Târgu-Jiu a U.A.P. din România și a revistei universitare „Antemeridian & Postmeridian”). Pare însă surprinzător faptul că au existat doar două astfel de spirite coagulante într-un timp atât de îndelungat și că niciunul nu era gorjean, ci ambii erau ardeleni, cu studii filologice la Universitatea din Cluj. De altfel, există și un precedent istoric în acest sens: profesorii Ștefan Bobancu, Iuliu Moisil și Augustin Crainic, veniți tot din Ardeal la Gimnaziul real înființat în 1890 și devenit ulterior Colegiul Național „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu (33).

NOTE
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Ibidem.
25. Informație prof. Iancu Popescu.
26. Informație prof. Iancu Popescu.
27. Informație prof. Iancu Popescu.
28. Informație prof. Iancu Popescu.
29. Publicația a apărut în anul 1968 (la 24 februarie), ca organ al Comitetului Județean Gorj al PCR și al Consiliului Popular Județean. Între 1968 și 1971 – săptămânal și apoi, până la 22 decembrie 1989, în mod alternativ, săptămânal și cotidian, pe diverse perioade.
30. In memoriam magistrul Titu Rădoi, Gazeta de Sud, 2 iulie 2007. https://www.gds.ro/Local/2007-07-02/In-memoriam-magistrul-Titu-Radoi/
31. Titu Rădoi a trecut la cele veșnice la 31 decembrie 2000, fiind înmormântat în cimitirul din Câmpofeni.
32. In memoriam magistrul Titu Rădoi.
33. Toți trei au fost și directori ai gimnaziului: Ștefan Bobancu între 1890 și 1893, Iuliu Moisil între 1895 și 1905 și Augustin Crainic între 1914 și 1916 și între 1918 și 1919. Ștefan Bobancu era din Brașov, unde a urmat Liceul „Andrei Șaguna” și apoi Facultatea de litere din cadrul Universității Bucureşti (a fost prigonit mereu din cauza faptului că a luptat cu putere pentru libertatea și suveranitatea românilor). Iuliu Moisil era din Năsăud, unde a urmat Liceul Grăniceresc și apoi Politehnica din Viena (a fost un aprig susținător al unirii Transilvaniei cu România). Augustin Crainic a rămas în memoria gorjenilor ca un pătimaș naționalist ardelean, despre care se spune că, în cadrul colegiului, la sărbătorile naționale, vorbea în lacrimi despre suferințele românilor de peste munți.

Sorin Buliga

(articol preluat din „Gorjeanul”, 27,28 și 31 mai 2021)

(Notă: Părerile exprimate reprezintă punctul de vedere al autorului, membrii „Columna” păstrând oarecare rezerve față de toate cele afirmate în conținutul articolului)


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: